Acasa
Spre deosebire de perioada migraţiei popoarelor, când activitatea industrială era sporadică, meşteşugul extragerii şi topirii minereului de fier, a prelucrării lui, se dezvoltă şi se perfecţionează pe acest teritoriu ajuns sub dominaţia maghiară. Apare o industrie minieră care a impus luarea unor măsuri privitoare la minerit[1].
Mărturiile scrise încep să confirme un continuu proces de dezvoltare a extragerii şi prelucrării minereului de fier. Astfel, măsurile luate de regele Carol Roberth între anii 1327 –1342, au contribuit la dezvoltarea mineritului. Stăpânii de moşii s-au întrecut în căutarea şi exploatarea subsolului, iar mineritul în aceste condiţii a avut o dezvoltare deosebită.
În Ardeal, exploatarea fierului reîncepe sub domnia regelui Albert (1437 –1453), ajungând la un nivel deosebit de dezvoltare în timpul domniei voievodului Iancu Ioan de Hunedoara şi a fiului său Mathia, devenit rege al Ungariei. Minele de la Ghelar şi Teliuc, din ţinutul Hunedoarei sunt menţionate într-un document din anul 1493 – Oppidum, Hunyad ville volahales et montane ferri de Hunyad[2]. O altă menţiune, tot în acest scop, se face şi în anul 1508 – Oppidum Hwnyad necnon … volachalse et montana ferrea[3] [4]. Asemenea documente datează şi din anii 1509 – 1526. În 1509 markgraful George de Brandenburg, stăpânul feudal de atunci al Hunedoarei, dăruia lui Gaspar Therek, fraţilor şi urmaşilor lui, locul numit Tulia (Thulya) aflător în hotarul satului său Byrcz, aproape de apa Feyerwyz, ca să-şi ridice acolo o fierărie nouă, unam ferri fodinam.
3.2.1. Documente care descriu activitatea din atelierele pentru fierărit
În secolele XV-XVII d.H. dezvoltarea exploatării minereurilor de fier şi a siderurgiei în zona Hunedoarei, dovedită arheologic de cuptoarele descoperite la Ghelar – Valea Caselor şi cunoscute din numeroase izvoare scrise, este strâns legată de istoria domeniului şi castelului şi de interesele economice şi strategice ale proprietarilor săi[5].
Domeniul Hunedoara, dăruit de Sigismund de Luxenburg familiei Corvinilor, cuprindea oraşul Hunedoara cu castelul, circa 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier. Cu siguranţă acest loc reprezenta o poziţie nu numai militară strategică, ci şi din punct de vedere al importanţei economice a zonei, făcând referire la zăcămintele de fier. Domeniul Hunedoara bloca efectiv pătrunderea în zonele de extragere şi prelucrare a minereului de fier.
La începutul anului 1509, markgraful George de Brandenburg, stăpânul castelului de Hunedoara şi al domeniului după moartea regelui Mathia Corvin, donează locul numit Thulya-Tulea, de pe valea Govăjdiei, aflat în hotarul satului său Byrcz, aproape de apa Feyerwyz, lui Török-Therek Gaşpar şi celor doi fraţi ai săi, cu drept de transmitere a moştenirii urmaşilor lor, pentru a deschide un nou atelier de extragere şi prelucrare a fierului (Unam ferri fondinam), pentru a-şi extrage minereul de fier (mineram ferri) necesar din muntele de acolo[6] şi lemnul pentru producerea mangalului. Condiţia pusă în titlul donaţiei era ca Gaşpar şi fraţii săi, atât timp cât trăieşte Gaşpar, să nu dea nimic pentru fierărie. După moartea acestuia, toţi urmaşii lor să plătească, tot timpul cât fierăria va lucra, câte un florin unguresc pe săptămână donatorului sau cetăţii Hunedoarei.[7] Donaţia a fost confirmată de regele Ludovic al II-lea printr-un act în anul 1526, din care rezultă că pe locul respectiv exista şi înainte o mină şi un atelier de extragere şi prelucrarea fierului, quandam fondinam ferri desertam et locum mineralem Thulya vocatum[8] [9]. În actul din 1526 aflăm că lui Gaşpar Therek i s-a dăruit aici de fapt o fierărie părăsită, quandam fondinam ferri desertem et locum mineralem Thulya vocatum[10].
Din datele sumare care s-au păstrat în jurnalul gospodăresc al contelui de Brandemburg, sunt amintite în 1517 ca ateliere de extras fierul, ferrifondinae, ale domeniului Hunedoara: Nadabor – probabil Nădrab, Charna - Cerna, Hencz - proprietatea preotului Hencz, şi Bercz[11]. Toate aceste ateliere erau amplasate pe cursul apelor curgătoare, exploatând forţa hidraulică în antrenarea utilajelor existente în aceste tipuri de ateliere.
Cu siguranţă vechimea atelierelor de fierărit, de pe domeniul Hunedoara, a fost consemnată în documente cu mult înainte de George de Brandenburg, dar cercetările în arhivele transilvane sunt totuşi superficiale la acest capitol. De asemenea, trebuie amintit faptul că, după vânzarea domeniului Hunedoara de către markgraful de Brandenburg, întreaga arhivă a castelului a fost transferată pe domeniul acestuia din Germania. Documentele scrise din care rezultă activitatea productivă a domeniului Hunedoara există din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Printre ele enumerăm: inventare ale atelierelor, conscripţii urbariale, socoteli, bilanţuri de sfârşit de an, ordine şi instrucţiuni ale stăpânilor domeniului privind exploatările miniere şi forestiere, instrucţii economice, etc[12].
Băile de fier le vom găsi înregistrate şi inventariate la diferite date: 1672, 1673, 1674, 1681-1682, 1685, 1692, 1700, 1702, 1710[13], documentele prezentând o anumită stare de fapt specifică actelor oficiale ale vremii, stadiul de dezvoltare al tehnicilor existente în ateliere, precum şi aspecte legate de condiţiile social-economice în care se făcea exploatarea minelor şi atelierelor pentru prelucrare.
Un document important este conscripţia urbarială a domeniului Hunedoara din 1681 – 1682 Urbarium seu nova connumeratio universorum bonorum ad arcem Vayda Huniadiensem pertinentium, manuscris care conţine 700 pagini şi care a fost întocmit de către Ioan Bijoni, trimisul contelui Emeric Thokolyi de Kesmark, în perioada 4 decembrie 1681 – 4 aprilie 1682. Documentul se referă la cele două târguri, Hunedoara şi Haţeg, şi la toate satele domeniului cu locuitorii şi bunurile lor, cu obligaţiile lor feudale, precum şi cu o inventariere amănunţită a castelului şi domeniului.[14].
Potrivit documentelor amintite, pe domeniul castelului Hunedoara erau cunoscute cinci mari ateliere de prelucrare: Plosca, Baia Nouă, Topliţa, Nădrab şi Limpert. Băile îşi acopereau necesarul de minereu de fier de la minele de la Ghelar. Tot de la aceiaşi sursă se aprovizionau şi cele trei ateliere, proprietatea familiei Barcsay, Zlaşti, Fanci şi Burceni, şi atelierul princiar de la baia Cerna, menţionat ca fiind în funcţiune la acea vreme.
Atelierele de pe râul Cerna.
Atelierul Topliţa este menţionat în urbariul din 1681-1682 după satul Topliţa care se găsea în imediata sa apropiere. Era aşezat pe apa Cerna-Egregy, din sus de Baia Nouă[1]. Fierăria avea cuptoare cu vatră deschisă pentru obţinerea lupelor reduse direct din minereul de fier, deservite de două perechi de foale acţionate de o roată de apă. Atelierul era de tip nemţesc, ciocanul (hamărul) pentru forjarea lupelor şi foalele pentru focul de la forje fiind amplasate în alt şopron, la oarecare distanţă de şopronul ce adăpostea cuptoarele de extragere a fierului. Prima atestare documentară datează din 1674. Documentele vremii prezintă astfel fierăria: „instalaţiile sunt sub un şopron ridicat pe stâlpi şi acoperit cu şindrilă- praştilă, foarte dărăpănată. Cele două cuptoare de topit piatra de fier sunt bune; cele două perechi de foi ale lor ar trebui înlocuite. Roţile de apă, jilipul, sunt bune. Într-un alt şopron, pe stâlpi cu acoperiş (dărăpănat) de şindrilă, un cuptor pentru fierul de bătut, o pereche de foi, mânate de o roatâ de apă, ciocanul – maiul mare, mânat de o altă roată de apă (care nu e bună şi ar trebui înlocuită). Jilipul a fost renovat nu de mult. Ciocanul mare îşi are şi aici albia de fier, furca de fier pentru manevrarea lui. O serie de alte instrumente: ciocane, tăietoare de fier, cleşte, nicovală, corfe de cărat piatra de fier (12 perechi) sau cărbune (8 perechi). Casele maistrului cohului, a maistrului bătător al fierului şi casa de ţinut fierul au fost inventariate şi s-a putut spune că s-au găsit 6 măji de fier. Caii sunt 12, şei 12. Grajdul cailor e foarte slab. Sunt clăi de fân (putând să fie în ele vreo 7 care de fân) şi o şirie de fân (poate să fie în ea 16 care)[2].”
Atelierul Stirian din Topliţa este numit astfel după muncitorii din Stiria[3] colonizaţi aici. Cel mai masiv eşalon de muncitori stirieni a fost adus în toamna anului 1834, fiind alcătuit din 50 de familii. Atelierul a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVIII- lea. Dispunea de trei cuptoare pentru afânarea fontei şi de un ciocan pentru forjarea lupelor. În 1849 apare menţionat ca foarte deteriorat, iar în 1851 a fost scos din funcţie şi demolat. În documente din 1838 apare o precizare referitoare la perfecţionarea tehnologiilor de afânare a fontei la Atelierul Nou şi Atelierul Stirian, cât şi a celor de obţinerea produselor forjate la Atelierul Fanci şi Bania Craiului, care specifică faptul că au mai fost aduşi la Topliţa doi muncitori specialişti în afânarea fontei şi doi muncitori forjori originali din Rohonitz (Stiria). În sarcina specialiştilor era şi calificarea şi ridicarea calificării muncitorilor locali în procesele de obţinere şi prelucrare a fierului forjabil. Salariul zilnic s-a stabilit la 36 crăiţari, plătibili în bani sunători care li se plătesc şi în zilele de duminică şi sărbători[4].
Atelierul Fanci a primit numele după Ioan Fanci de Cordoba (Ioan Fanthy sau Fanchy de Cordova) proprietarul atelierului de fierărit în anul 1544. Era aşezat în amonte de cătunul Baia Craiului şi din jos de Topliţa. În conscripţia urbarială din 1754 este amintit ca fiind în funcţie. În 1819 apare menţionat ca atelier de forje, având în dotare două cuptoare pentru încălzirea barelor de fier şi un ciocan mecanic. Şi-a încetat activitatea în decembrie 1865. Denumirea de Fanci o găsim atribuită mai multor locuri din zona unde a fost atelierul.
Atelierul Baia Nouă – Uj Bánya era situat din jos, dar nu departe, de atelierul Topliţa în imediata apropiere a acestuia şi mult mai sus de fierăria fiscală Cerna. Pomenit înainte, după urbarialul din 1681-1682, cu denumirea de Baia Doamnei – Asszony Bánya. Este menţionat ca fiind în funcţie în anul 1674. După documentul din 1681-1682 atelierul este prezentat asfel: „cuptoarele de topit minereul de fier şi cuptoarele de încins ale fierăriei sunt sub acelaşi acoperiş de şindrilă. Are două cuptoare de topit piatra de fier (foarte stricate, care în primăvară ar trebui înlocuite). La aceste cuptoare sunt două perechi de foi (rupte şi ele, pe primăvară ar trebui înlocuite – notează conscriptorul- ar fi bine să fie făcute acum iarna, ca la timpul lucrului fierăriei să nu stea pentru acestea). Roata de apă care le mână, cu cele necesare, cu jiliul de apă sunt bune. Aici diferitele instrumente sunt sub mâna maistrului cohului. Cuptorul fierăriei ca cele necesare, roţile de apă mânând foile şi ciocanul cel mare, jilipul sunt bune[5]. Instrumente sunt şi aici aceleaşi ca în fierăriile vremii: ciocane diferite, cleşte, cântare. Găsim alături casa maistrului cohului şi a cofarilor, din bârne, acoperită cu pământ. Maistrul în baterea fierului avea casă sau încăpere deosebită, tot astfel construită. Este aici şi o încăpere pentru ţinut fierul. S-au găsit în ea 6 măji de fier şi alte 4 măji pregătite pentru prefectul domeniului. Caii minei sunt 13, şei pentru ei 3. Aici este înregistrat şi grajdul cailor cu pereţi de gradele şi acoperit cu gozuri. Sunt şi 5 clăi cu fân, cuprinzând aproximativ 34 care cu fân; fân pentru întreţinerea cailor[6].”
Conscripţia urbarială din 1754 îl menţionează ca dispunând de patru cuptoare pentru decarburarea fontei şi două ciocane acţionate hidraulic pentru forjarea lupelor de fier, dintre care unul putea fi folosit şi pentru fabricarea uneltelor şi a sculelor. În anul 1820, deşi în funcţie, dispunea numai de trei cuptoare şi de un ciocan acţionat hidraulic. La 20 martie 1859 atelierul a fost distrus de un incendiu, după care a fost reclădit şi repus în funcţiune, pentru ca în 1865 să fie scos definitiv din funcţiune şi demolat[7].
Atelierul Baia Craiului - Bania lui Crai, se aminteşte despre acest atelier în conscripţia urbarială din 1754 ca fiind în funcţie, având în dotare două cuptoare pentru afânare a fontei şi ciocane pentru forjarea lupelor, dar şi pentru producerea de produse finite. În anul 1756 atelierul producea coase. Tot ca atelier de coase este amintit şi în documentele din 1802 şi 1820.
În anii 1848 şi 1849, împreună cu atelierul Fanci, a furnizat mari cantităţi de fier şi oţel în bare pătrate şi rotunde, fabricii militare de armament din Oradea, precum şi unelte, sape, cazmale, etc. Şi-a încetat activitatea în 1865. Atelieul era amplasat în cătunul Baia Craiului în care îşi avea sediu parohia romano-catolică aflată sub patronajul visteriei atelierelor de fier de pe domeniul Hunedoara şi o şcoală pentru copii angajaţilor, patronată de Oficiul de la Topliţa.
Atelierul Baia Cerna aparţinea principelui Transilvaniei şi era în subordinea directă a dregătorilor cu socotelile de pe domeniul Deva. Documentele anului 1668 îl menţionează ca fiind în funcţiune, având dotare similară cu aceea a atelierelor aparţinând domeniului Hunedoara. Deşi este amintit în anii 1684, 1692 şi 1710, în conscripţia urbarială din 1754 nu mai apare, fiind scos din funcţie înainte de data respectivă. Este posibil să fi fost identic cu atelierul Charna, care apare încă din secolul al XVI-lea în socotelile contelui de Brandenburg. Macheta acestui atelier împreună cu o copie după actul acestui atelier poate fi văzută în Muzeul Fierului din Hunedoara[8].
Atelierul de la Teliuc Superior a fost situat la confluenţa râului Cerna cu pârâul Govăjdie, în zona sat Plosca şi este menţionat în documentele din 1800. Dispunea de trei vetre închise pentru afânarea fontei şi un ciocan pentru forjarea barelor de fier. Iniţial folosea pentru acţionarea foalelor şi ciocanului energia ambelor râuri, iar ulterior, doar a pârâului Govăjdie. A fost demolat în 1872.
Atelierul de la Teliucul Inferior se găsea la 3 km de Hunedoara, nu se cunoaşte anul construirii doar că a fost demolat în 1816.
Atelierul Perintei din Hunedoara era situat în zona garajelor de pe malul stâng al Cernei amonte pe drumul ce duce spre Teliuc. Nu există nici o precizare asupra anului construirii. Apare menţionat spre sfârşitul secolului al XVIII–lea ca atelier de unelte, iar în 1816 ca fabrică de săbii – Sabelfabrik. În anul 1848 s-a transformat în fabrică de suliţe. Deşi amintit în 1872 ca atelier scos din funcţie, câţiva ani mai târziu este vândut unui particular care îl pune din funcţie. În 1901 intră în proprietatea statului care îl scoate din funcţiune, în vederea asigurării debitului integral al Cernei pentru nevoile noii uzine, în plină dezvoltare la aceea dată. Mai jos este prezentată imaginea atelierului Perintei la începutul secolului al-XX-lea şi macheta[1] utilajelor din atelier existentă în Muzeul Fierului din Hunedoara.
extras din
A doua epistola catre hunedoreni, Ioan Romulus ,2007, pag.54-58,
Mărturiile scrise încep să confirme un continuu proces de dezvoltare a extragerii şi prelucrării minereului de fier. Astfel, măsurile luate de regele Carol Roberth între anii 1327 –1342, au contribuit la dezvoltarea mineritului. Stăpânii de moşii s-au întrecut în căutarea şi exploatarea subsolului, iar mineritul în aceste condiţii a avut o dezvoltare deosebită.
În Ardeal, exploatarea fierului reîncepe sub domnia regelui Albert (1437 –1453), ajungând la un nivel deosebit de dezvoltare în timpul domniei voievodului Iancu Ioan de Hunedoara şi a fiului său Mathia, devenit rege al Ungariei. Minele de la Ghelar şi Teliuc, din ţinutul Hunedoarei sunt menţionate într-un document din anul 1493 – Oppidum, Hunyad ville volahales et montane ferri de Hunyad[2]. O altă menţiune, tot în acest scop, se face şi în anul 1508 – Oppidum Hwnyad necnon … volachalse et montana ferrea[3] [4]. Asemenea documente datează şi din anii 1509 – 1526. În 1509 markgraful George de Brandenburg, stăpânul feudal de atunci al Hunedoarei, dăruia lui Gaspar Therek, fraţilor şi urmaşilor lui, locul numit Tulia (Thulya) aflător în hotarul satului său Byrcz, aproape de apa Feyerwyz, ca să-şi ridice acolo o fierărie nouă, unam ferri fodinam.
3.2.1. Documente care descriu activitatea din atelierele pentru fierărit
În secolele XV-XVII d.H. dezvoltarea exploatării minereurilor de fier şi a siderurgiei în zona Hunedoarei, dovedită arheologic de cuptoarele descoperite la Ghelar – Valea Caselor şi cunoscute din numeroase izvoare scrise, este strâns legată de istoria domeniului şi castelului şi de interesele economice şi strategice ale proprietarilor săi[5].
Domeniul Hunedoara, dăruit de Sigismund de Luxenburg familiei Corvinilor, cuprindea oraşul Hunedoara cu castelul, circa 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier. Cu siguranţă acest loc reprezenta o poziţie nu numai militară strategică, ci şi din punct de vedere al importanţei economice a zonei, făcând referire la zăcămintele de fier. Domeniul Hunedoara bloca efectiv pătrunderea în zonele de extragere şi prelucrare a minereului de fier.
La începutul anului 1509, markgraful George de Brandenburg, stăpânul castelului de Hunedoara şi al domeniului după moartea regelui Mathia Corvin, donează locul numit Thulya-Tulea, de pe valea Govăjdiei, aflat în hotarul satului său Byrcz, aproape de apa Feyerwyz, lui Török-Therek Gaşpar şi celor doi fraţi ai săi, cu drept de transmitere a moştenirii urmaşilor lor, pentru a deschide un nou atelier de extragere şi prelucrare a fierului (Unam ferri fondinam), pentru a-şi extrage minereul de fier (mineram ferri) necesar din muntele de acolo[6] şi lemnul pentru producerea mangalului. Condiţia pusă în titlul donaţiei era ca Gaşpar şi fraţii săi, atât timp cât trăieşte Gaşpar, să nu dea nimic pentru fierărie. După moartea acestuia, toţi urmaşii lor să plătească, tot timpul cât fierăria va lucra, câte un florin unguresc pe săptămână donatorului sau cetăţii Hunedoarei.[7] Donaţia a fost confirmată de regele Ludovic al II-lea printr-un act în anul 1526, din care rezultă că pe locul respectiv exista şi înainte o mină şi un atelier de extragere şi prelucrarea fierului, quandam fondinam ferri desertam et locum mineralem Thulya vocatum[8] [9]. În actul din 1526 aflăm că lui Gaşpar Therek i s-a dăruit aici de fapt o fierărie părăsită, quandam fondinam ferri desertem et locum mineralem Thulya vocatum[10].
Din datele sumare care s-au păstrat în jurnalul gospodăresc al contelui de Brandemburg, sunt amintite în 1517 ca ateliere de extras fierul, ferrifondinae, ale domeniului Hunedoara: Nadabor – probabil Nădrab, Charna - Cerna, Hencz - proprietatea preotului Hencz, şi Bercz[11]. Toate aceste ateliere erau amplasate pe cursul apelor curgătoare, exploatând forţa hidraulică în antrenarea utilajelor existente în aceste tipuri de ateliere.
Cu siguranţă vechimea atelierelor de fierărit, de pe domeniul Hunedoara, a fost consemnată în documente cu mult înainte de George de Brandenburg, dar cercetările în arhivele transilvane sunt totuşi superficiale la acest capitol. De asemenea, trebuie amintit faptul că, după vânzarea domeniului Hunedoara de către markgraful de Brandenburg, întreaga arhivă a castelului a fost transferată pe domeniul acestuia din Germania. Documentele scrise din care rezultă activitatea productivă a domeniului Hunedoara există din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Printre ele enumerăm: inventare ale atelierelor, conscripţii urbariale, socoteli, bilanţuri de sfârşit de an, ordine şi instrucţiuni ale stăpânilor domeniului privind exploatările miniere şi forestiere, instrucţii economice, etc[12].
Băile de fier le vom găsi înregistrate şi inventariate la diferite date: 1672, 1673, 1674, 1681-1682, 1685, 1692, 1700, 1702, 1710[13], documentele prezentând o anumită stare de fapt specifică actelor oficiale ale vremii, stadiul de dezvoltare al tehnicilor existente în ateliere, precum şi aspecte legate de condiţiile social-economice în care se făcea exploatarea minelor şi atelierelor pentru prelucrare.
Un document important este conscripţia urbarială a domeniului Hunedoara din 1681 – 1682 Urbarium seu nova connumeratio universorum bonorum ad arcem Vayda Huniadiensem pertinentium, manuscris care conţine 700 pagini şi care a fost întocmit de către Ioan Bijoni, trimisul contelui Emeric Thokolyi de Kesmark, în perioada 4 decembrie 1681 – 4 aprilie 1682. Documentul se referă la cele două târguri, Hunedoara şi Haţeg, şi la toate satele domeniului cu locuitorii şi bunurile lor, cu obligaţiile lor feudale, precum şi cu o inventariere amănunţită a castelului şi domeniului.[14].
Potrivit documentelor amintite, pe domeniul castelului Hunedoara erau cunoscute cinci mari ateliere de prelucrare: Plosca, Baia Nouă, Topliţa, Nădrab şi Limpert. Băile îşi acopereau necesarul de minereu de fier de la minele de la Ghelar. Tot de la aceiaşi sursă se aprovizionau şi cele trei ateliere, proprietatea familiei Barcsay, Zlaşti, Fanci şi Burceni, şi atelierul princiar de la baia Cerna, menţionat ca fiind în funcţiune la acea vreme.
Atelierele de pe râul Cerna.
Atelierul Topliţa este menţionat în urbariul din 1681-1682 după satul Topliţa care se găsea în imediata sa apropiere. Era aşezat pe apa Cerna-Egregy, din sus de Baia Nouă[1]. Fierăria avea cuptoare cu vatră deschisă pentru obţinerea lupelor reduse direct din minereul de fier, deservite de două perechi de foale acţionate de o roată de apă. Atelierul era de tip nemţesc, ciocanul (hamărul) pentru forjarea lupelor şi foalele pentru focul de la forje fiind amplasate în alt şopron, la oarecare distanţă de şopronul ce adăpostea cuptoarele de extragere a fierului. Prima atestare documentară datează din 1674. Documentele vremii prezintă astfel fierăria: „instalaţiile sunt sub un şopron ridicat pe stâlpi şi acoperit cu şindrilă- praştilă, foarte dărăpănată. Cele două cuptoare de topit piatra de fier sunt bune; cele două perechi de foi ale lor ar trebui înlocuite. Roţile de apă, jilipul, sunt bune. Într-un alt şopron, pe stâlpi cu acoperiş (dărăpănat) de şindrilă, un cuptor pentru fierul de bătut, o pereche de foi, mânate de o roatâ de apă, ciocanul – maiul mare, mânat de o altă roată de apă (care nu e bună şi ar trebui înlocuită). Jilipul a fost renovat nu de mult. Ciocanul mare îşi are şi aici albia de fier, furca de fier pentru manevrarea lui. O serie de alte instrumente: ciocane, tăietoare de fier, cleşte, nicovală, corfe de cărat piatra de fier (12 perechi) sau cărbune (8 perechi). Casele maistrului cohului, a maistrului bătător al fierului şi casa de ţinut fierul au fost inventariate şi s-a putut spune că s-au găsit 6 măji de fier. Caii sunt 12, şei 12. Grajdul cailor e foarte slab. Sunt clăi de fân (putând să fie în ele vreo 7 care de fân) şi o şirie de fân (poate să fie în ea 16 care)[2].”
Atelierul Stirian din Topliţa este numit astfel după muncitorii din Stiria[3] colonizaţi aici. Cel mai masiv eşalon de muncitori stirieni a fost adus în toamna anului 1834, fiind alcătuit din 50 de familii. Atelierul a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVIII- lea. Dispunea de trei cuptoare pentru afânarea fontei şi de un ciocan pentru forjarea lupelor. În 1849 apare menţionat ca foarte deteriorat, iar în 1851 a fost scos din funcţie şi demolat. În documente din 1838 apare o precizare referitoare la perfecţionarea tehnologiilor de afânare a fontei la Atelierul Nou şi Atelierul Stirian, cât şi a celor de obţinerea produselor forjate la Atelierul Fanci şi Bania Craiului, care specifică faptul că au mai fost aduşi la Topliţa doi muncitori specialişti în afânarea fontei şi doi muncitori forjori originali din Rohonitz (Stiria). În sarcina specialiştilor era şi calificarea şi ridicarea calificării muncitorilor locali în procesele de obţinere şi prelucrare a fierului forjabil. Salariul zilnic s-a stabilit la 36 crăiţari, plătibili în bani sunători care li se plătesc şi în zilele de duminică şi sărbători[4].
Atelierul Fanci a primit numele după Ioan Fanci de Cordoba (Ioan Fanthy sau Fanchy de Cordova) proprietarul atelierului de fierărit în anul 1544. Era aşezat în amonte de cătunul Baia Craiului şi din jos de Topliţa. În conscripţia urbarială din 1754 este amintit ca fiind în funcţie. În 1819 apare menţionat ca atelier de forje, având în dotare două cuptoare pentru încălzirea barelor de fier şi un ciocan mecanic. Şi-a încetat activitatea în decembrie 1865. Denumirea de Fanci o găsim atribuită mai multor locuri din zona unde a fost atelierul.
Atelierul Baia Nouă – Uj Bánya era situat din jos, dar nu departe, de atelierul Topliţa în imediata apropiere a acestuia şi mult mai sus de fierăria fiscală Cerna. Pomenit înainte, după urbarialul din 1681-1682, cu denumirea de Baia Doamnei – Asszony Bánya. Este menţionat ca fiind în funcţie în anul 1674. După documentul din 1681-1682 atelierul este prezentat asfel: „cuptoarele de topit minereul de fier şi cuptoarele de încins ale fierăriei sunt sub acelaşi acoperiş de şindrilă. Are două cuptoare de topit piatra de fier (foarte stricate, care în primăvară ar trebui înlocuite). La aceste cuptoare sunt două perechi de foi (rupte şi ele, pe primăvară ar trebui înlocuite – notează conscriptorul- ar fi bine să fie făcute acum iarna, ca la timpul lucrului fierăriei să nu stea pentru acestea). Roata de apă care le mână, cu cele necesare, cu jiliul de apă sunt bune. Aici diferitele instrumente sunt sub mâna maistrului cohului. Cuptorul fierăriei ca cele necesare, roţile de apă mânând foile şi ciocanul cel mare, jilipul sunt bune[5]. Instrumente sunt şi aici aceleaşi ca în fierăriile vremii: ciocane diferite, cleşte, cântare. Găsim alături casa maistrului cohului şi a cofarilor, din bârne, acoperită cu pământ. Maistrul în baterea fierului avea casă sau încăpere deosebită, tot astfel construită. Este aici şi o încăpere pentru ţinut fierul. S-au găsit în ea 6 măji de fier şi alte 4 măji pregătite pentru prefectul domeniului. Caii minei sunt 13, şei pentru ei 3. Aici este înregistrat şi grajdul cailor cu pereţi de gradele şi acoperit cu gozuri. Sunt şi 5 clăi cu fân, cuprinzând aproximativ 34 care cu fân; fân pentru întreţinerea cailor[6].”
Conscripţia urbarială din 1754 îl menţionează ca dispunând de patru cuptoare pentru decarburarea fontei şi două ciocane acţionate hidraulic pentru forjarea lupelor de fier, dintre care unul putea fi folosit şi pentru fabricarea uneltelor şi a sculelor. În anul 1820, deşi în funcţie, dispunea numai de trei cuptoare şi de un ciocan acţionat hidraulic. La 20 martie 1859 atelierul a fost distrus de un incendiu, după care a fost reclădit şi repus în funcţiune, pentru ca în 1865 să fie scos definitiv din funcţiune şi demolat[7].
Atelierul Baia Craiului - Bania lui Crai, se aminteşte despre acest atelier în conscripţia urbarială din 1754 ca fiind în funcţie, având în dotare două cuptoare pentru afânare a fontei şi ciocane pentru forjarea lupelor, dar şi pentru producerea de produse finite. În anul 1756 atelierul producea coase. Tot ca atelier de coase este amintit şi în documentele din 1802 şi 1820.
În anii 1848 şi 1849, împreună cu atelierul Fanci, a furnizat mari cantităţi de fier şi oţel în bare pătrate şi rotunde, fabricii militare de armament din Oradea, precum şi unelte, sape, cazmale, etc. Şi-a încetat activitatea în 1865. Atelieul era amplasat în cătunul Baia Craiului în care îşi avea sediu parohia romano-catolică aflată sub patronajul visteriei atelierelor de fier de pe domeniul Hunedoara şi o şcoală pentru copii angajaţilor, patronată de Oficiul de la Topliţa.
Atelierul Baia Cerna aparţinea principelui Transilvaniei şi era în subordinea directă a dregătorilor cu socotelile de pe domeniul Deva. Documentele anului 1668 îl menţionează ca fiind în funcţiune, având dotare similară cu aceea a atelierelor aparţinând domeniului Hunedoara. Deşi este amintit în anii 1684, 1692 şi 1710, în conscripţia urbarială din 1754 nu mai apare, fiind scos din funcţie înainte de data respectivă. Este posibil să fi fost identic cu atelierul Charna, care apare încă din secolul al XVI-lea în socotelile contelui de Brandenburg. Macheta acestui atelier împreună cu o copie după actul acestui atelier poate fi văzută în Muzeul Fierului din Hunedoara[8].
Atelierul de la Teliuc Superior a fost situat la confluenţa râului Cerna cu pârâul Govăjdie, în zona sat Plosca şi este menţionat în documentele din 1800. Dispunea de trei vetre închise pentru afânarea fontei şi un ciocan pentru forjarea barelor de fier. Iniţial folosea pentru acţionarea foalelor şi ciocanului energia ambelor râuri, iar ulterior, doar a pârâului Govăjdie. A fost demolat în 1872.
Atelierul de la Teliucul Inferior se găsea la 3 km de Hunedoara, nu se cunoaşte anul construirii doar că a fost demolat în 1816.
Atelierul Perintei din Hunedoara era situat în zona garajelor de pe malul stâng al Cernei amonte pe drumul ce duce spre Teliuc. Nu există nici o precizare asupra anului construirii. Apare menţionat spre sfârşitul secolului al XVIII–lea ca atelier de unelte, iar în 1816 ca fabrică de săbii – Sabelfabrik. În anul 1848 s-a transformat în fabrică de suliţe. Deşi amintit în 1872 ca atelier scos din funcţie, câţiva ani mai târziu este vândut unui particular care îl pune din funcţie. În 1901 intră în proprietatea statului care îl scoate din funcţiune, în vederea asigurării debitului integral al Cernei pentru nevoile noii uzine, în plină dezvoltare la aceea dată. Mai jos este prezentată imaginea atelierului Perintei la începutul secolului al-XX-lea şi macheta[1] utilajelor din atelier existentă în Muzeul Fierului din Hunedoara.
extras din
A doua epistola catre hunedoreni, Ioan Romulus ,2007, pag.54-58,