Acasa
În timp ce oraşele hunedorene devin din ce în ce mai sufocate de investiţii măreţe, există şi localităţi în judeţul Hunedoara unde oamenii trăiesc aproape ca în Evul Mediu. Una dintre aceste localităţi este Dumeşti din comuna Vorţa.
Satul nu are curent electric, gaz, apă potabilă, iar drumul de acces este aproape impracticabil.
Şase familii împart de ani buni un sat întreg, odinioară animat de zeci de suflete. Dumeşti se află la numai 40 de kilometri de Deva însă pare acum un sat părăsit. Tinerii au migrat spre oraş, iar alte familii nu s-au mai stabilit aici. Să ajungi în satul Dumeşti trebuie să treci o vale întinsă pe câţiva kilometri, denumită de săteni „Valea Lungă”. De la baraj, până în sat, drumul se
derulează doar prin imagini sălbatice şi pare o potecă mai largă, „mânjită” cu noroi, ascunsă printre copaci. Drumul trece prin trei sate, însă nicio plăcuţă nu indică intrarea în unul dintre ele. Şi totuşi, la Dumeşti există. Agăţată de un par, plăcuţa te informează că de acolo intri parcă într-o altă lume. În Dumeşti locuiesc o mână de oamenii, atât de îndepărtaţi de lume încât par a avea propriul lor timp şi destin. Din cele 90 de case ale satului Dumeşti, astăzi doar şase mai sunt locuite. Localnicii, 11 la număr, sunt toţi trecuţi de 70 de ani şi îşi duc traiul în case mici, luminate
noaptea de lumânări sau lămpi cu petrol. „E foarte grea viaţa aici. Drumul este rău şi nu avem curent. Când se întunecă aprindem lampa cu petrol, dar nici petrol nu se mai prea găseşte. Acuma mi-a adus băiatul mea de pe la Dobra, dar doi ani am folosit motorină”, povesteşte Galenia Cărmăzan.
Acasă la bătrânul Aron
Aron Muntean este cel mai în vârstă om din Dumeşti. Casa bătrânului are pereţii „pictaţi” cu un
strat de var şi humă amestecată cu vopsea albastră. Este prima casă din sat. La fereastră are perdele de culoarea laptelui, iar în mijlocul camerei, prinsă de tavan, stă lampa. La cei 84 de ani ai săi, bătrânul povesteşte, cu lacrimi în ochi, despre vremurile în care satul se umplea de glasurile copiilor, despre vecinii săi care fie au plecat la oraş, fie au murit, despre vremuri demult
apuse pentru satul Dumeşti. „Erau familii, erau multe familii când eram noi copii. Şi pe de-o parte de deal şi pe de alta erau familii. Când eram mai mici mergeam şi cu Steaua la Crăciun. Acum suntem izolaţi. Ne-or lăsat aşa izolaţi. Înainte mai veneau rudeniile în vizită dar acuma când le spun de drum, nu mai vin”, povesteşte bătrânul ştergându-şi lacrimile.
„Înainte de Revoluţie erau 90 de numere, dar mulţi au socotit să-şi lase casele, să se mute la oraş ori în alte localităţi mai mari. Care am rămas suntem bătrânii”, spune cu amărăciune Aron Muntean.
„Cum e şi azi, aşa-i şi mâine” Nu există locuinţă în Dumeşti în care să nu găseşti măcar o lampă de petrol. Satul nu este racordat la reţeaua de energie electrică. Sătenii, atât câţi au mai rămas, s-au obişnuit cu lipsa luminii, însă durerea cea mai mare a lor rămâne drumul greu accesibil. La Dumeşti nici nu poate
fi vorba de cabinet medical, iar atunci când trebuie să-şi îngroape morţii, oamenii sapă groapă în
grădina casei. Biserica din sat este acum o ruină. Creştinii aprind o lumânare în casă pentru că cel mai apropiat lăcaş de cult este la câţiva kilometri distanţă. Atunci când vor să-şi cumpere alimentele necesare, sătenii sunt nevoiţi să se urce în căruţă şi să plece spre Ilia. Se întorc
la Dumeşti cu „tăştile” plină până la refuz de zahăr, făină sau ulei. „Eu sunt bătrân şi nu mai pot să ţin multe animale. O fost aici şi un magazin, dar cum s-or mutat mai tăţi, l-or închis. Acuma dacă ne trebe ceva, avem a merge până la Ilia. Am noroc că mie îmi aduce băiatul cele necesare. Nu avem ce să facem. Apăi, îi rău tare, că maşina nu se poate băga pe aici. Nu vedeţi cum îi drumul? Numai cu căruţa îi de mers. Urât îi că nu-i cursă”, mai spune Aron Muntean. În Dumeşti, chiar şi sărbătorile sunt o zi la fel ca oricare alta. „Cum îi azi, aşa-i şi mâine”, povesteşte
bătrânul.
Andreea Lazăr
http://glasulhunedoarei.blogspot.com/2010/03/dumesti-satul-uitat-de-lume.html
Satul nu are curent electric, gaz, apă potabilă, iar drumul de acces este aproape impracticabil.
Şase familii împart de ani buni un sat întreg, odinioară animat de zeci de suflete. Dumeşti se află la numai 40 de kilometri de Deva însă pare acum un sat părăsit. Tinerii au migrat spre oraş, iar alte familii nu s-au mai stabilit aici. Să ajungi în satul Dumeşti trebuie să treci o vale întinsă pe câţiva kilometri, denumită de săteni „Valea Lungă”. De la baraj, până în sat, drumul se
derulează doar prin imagini sălbatice şi pare o potecă mai largă, „mânjită” cu noroi, ascunsă printre copaci. Drumul trece prin trei sate, însă nicio plăcuţă nu indică intrarea în unul dintre ele. Şi totuşi, la Dumeşti există. Agăţată de un par, plăcuţa te informează că de acolo intri parcă într-o altă lume. În Dumeşti locuiesc o mână de oamenii, atât de îndepărtaţi de lume încât par a avea propriul lor timp şi destin. Din cele 90 de case ale satului Dumeşti, astăzi doar şase mai sunt locuite. Localnicii, 11 la număr, sunt toţi trecuţi de 70 de ani şi îşi duc traiul în case mici, luminate
noaptea de lumânări sau lămpi cu petrol. „E foarte grea viaţa aici. Drumul este rău şi nu avem curent. Când se întunecă aprindem lampa cu petrol, dar nici petrol nu se mai prea găseşte. Acuma mi-a adus băiatul mea de pe la Dobra, dar doi ani am folosit motorină”, povesteşte Galenia Cărmăzan.
Acasă la bătrânul Aron
Aron Muntean este cel mai în vârstă om din Dumeşti. Casa bătrânului are pereţii „pictaţi” cu un
strat de var şi humă amestecată cu vopsea albastră. Este prima casă din sat. La fereastră are perdele de culoarea laptelui, iar în mijlocul camerei, prinsă de tavan, stă lampa. La cei 84 de ani ai săi, bătrânul povesteşte, cu lacrimi în ochi, despre vremurile în care satul se umplea de glasurile copiilor, despre vecinii săi care fie au plecat la oraş, fie au murit, despre vremuri demult
apuse pentru satul Dumeşti. „Erau familii, erau multe familii când eram noi copii. Şi pe de-o parte de deal şi pe de alta erau familii. Când eram mai mici mergeam şi cu Steaua la Crăciun. Acum suntem izolaţi. Ne-or lăsat aşa izolaţi. Înainte mai veneau rudeniile în vizită dar acuma când le spun de drum, nu mai vin”, povesteşte bătrânul ştergându-şi lacrimile.
„Înainte de Revoluţie erau 90 de numere, dar mulţi au socotit să-şi lase casele, să se mute la oraş ori în alte localităţi mai mari. Care am rămas suntem bătrânii”, spune cu amărăciune Aron Muntean.
„Cum e şi azi, aşa-i şi mâine” Nu există locuinţă în Dumeşti în care să nu găseşti măcar o lampă de petrol. Satul nu este racordat la reţeaua de energie electrică. Sătenii, atât câţi au mai rămas, s-au obişnuit cu lipsa luminii, însă durerea cea mai mare a lor rămâne drumul greu accesibil. La Dumeşti nici nu poate
fi vorba de cabinet medical, iar atunci când trebuie să-şi îngroape morţii, oamenii sapă groapă în
grădina casei. Biserica din sat este acum o ruină. Creştinii aprind o lumânare în casă pentru că cel mai apropiat lăcaş de cult este la câţiva kilometri distanţă. Atunci când vor să-şi cumpere alimentele necesare, sătenii sunt nevoiţi să se urce în căruţă şi să plece spre Ilia. Se întorc
la Dumeşti cu „tăştile” plină până la refuz de zahăr, făină sau ulei. „Eu sunt bătrân şi nu mai pot să ţin multe animale. O fost aici şi un magazin, dar cum s-or mutat mai tăţi, l-or închis. Acuma dacă ne trebe ceva, avem a merge până la Ilia. Am noroc că mie îmi aduce băiatul cele necesare. Nu avem ce să facem. Apăi, îi rău tare, că maşina nu se poate băga pe aici. Nu vedeţi cum îi drumul? Numai cu căruţa îi de mers. Urât îi că nu-i cursă”, mai spune Aron Muntean. În Dumeşti, chiar şi sărbătorile sunt o zi la fel ca oricare alta. „Cum îi azi, aşa-i şi mâine”, povesteşte
bătrânul.
Andreea Lazăr
http://glasulhunedoarei.blogspot.com/2010/03/dumesti-satul-uitat-de-lume.html