Acasa
Atribuirea unui caracter de clasã culturii si subordonarea
acesteia puterii proletariatului este rezultatul actiunii
organizatiilor literare din Uniunea Sovieticã
create dupã Revolutia din Octombrie. Bolsevicii
victoriosi au subordonat politicii lor arta si
literatura, au respins mostenirea culturalã a
trecutului, sustinând cã ea nu îi este utilã
poporului. În schimb, se propaga ideea creãrii
unei culturi pur proletare, a unor opere artistice
inspirate numai din procesul de productie,
reflectat artistic cel mai adesea în mod simplist si
vulgarizant. Obedient fatã de Moscova, condus, în
realitate, de acolo, Partidul Comunist din
România, cum se numea pe atunci, a îmbrãtisat
de timpuriu aceastã conceptie, critica literarã
marxistã desfãsurând în perioada 1930-1940 o
adevãratã campanie de autohtonizare prin
„import” a acesteia. Desi aflat în ilegalitate, prin
publicatiile culturale de stânga pe care le
conducea din umbrã, partidul a promovat ideile
leniniste despre literaturã, teoria realismului
socialist, care a reusit sã influenteze o parte din
intelectualitatea de stânga româneascã.
În articolul „Arta clasei muncitoare”
din publicatia Proletarul literar, nr. 1, 1930, se
afirmã fãrã echivoc: „Muncitorimea nu poate
sã-si aibã artistii ei decât atunci când printr-o
organizare de clasã îi poate impune si sustine”. În
revista Bluze albastre, redactatã de Al. Sahia, se
publicã un apel al muncitorilor: „Dorim
probleme muncitoresti cât mai dezbãtute, bucãti
de literaturã cu subiect din lumea noastrã, (…) sã
se vorbeascã despre viata muncitorilor din
U. R. S. S.”. În paginile revistei, Sahia îsi
publicã povestirea Uzina vie si îsi republicã
Revoltã în port. Sunt prezentati generos scriitorii
Maxim Gorki, Esenin, Maiakovski.
În sfera scriitorilor si criticilor literari
de stânga sunt atrasi treptat Geo Bogza, Ion
Cãlugãru, Miron Radu Paraschivescu, Eugen
Jebeleanu. În preajma rãzboiului, când se
extindea gândirea filosoficã si literatura de
dreapta, Mihai Beniuc ia o atitudine transantã:
„Si, durere, foarte des, mai cu seamã în rândul
tinerilor, întâlnesti figuri imberbe, cu ochii mãriti
de iluzii vizionare, care, ascultând de vocile false
ce le aud, în loc sã se îndrepte pe drumul greu, dar
luminat, al gândirii si ratiunii, trag cãtre
tenebrele confuziei si adevãrurilor subrede. La
acestia le spunem: Înapoi la Eminescu!”
Însusi George Cãlinescu combate
gândirea de dreapta si misticismul „literaturii
ortodoxe” într-un virulent si nemilos pamflet:
„…Securea sub care se poate încerca
trãinicia pãdurii mistice este punctul de vedere
estetic…”
O predilectie, explicabilã într-un fel
pentru îngeri, a cuprins pe toti ortodocsii…
…Aceastã suprapopulatie angelicã a
început sã nelinisteascã pe dl. N. Crainic, care,
speriat de consumatia prea mare de crini si vin
eucharistic, s-a pus sã-i împuste haiduceste.
Vremea e cruntã, tineri poeti/ Vinul venin, crinul
scaeti/ Sufletu-n piatrã stratificat/ Îngerul
sclaviei cade-mpuscat.
…Dl. N. Crainic a încercat sã-si
defineascã, în diferite rânduri, pozitia
ideologicã, fãrã sã poatã izbuti… Total lipsit de
puterea abstractiei, incapabil sã iasã din formule
goale ca spiritualism, ortodoxism, viatã întru
duh, fãrã tact si seninãtate, d-sa se relevã în
notele mãrunte, ca un polemist de o îngustime de
vederi explicabilã, de o trivialitate rarã si directã,
în care expresiile imbecil si tâmpit nu sunt cele
mai tari”
Comunistii români au tinut cont si au
profitat cu abilitate de starea de fapt a culturii
române din anii dictaturii antonesciene,
atrãgându-si de partea lor nume sonore din
intelectualitatea de stânga, pe care le-au
exploatat cu iscusintã în procesul implementãrii
proletcultismului dupã cucerirea puterii.
Proletcultismul românesc
Actul de nastere al proletcultismului
românesc poate fi considerat editorialul
redactional publicat în ziarul Scânteia, din 13
octombrie 1944, intitulat „Nevoile de culturã ale
poporului. (Despre temele de inspiratie ale
scriitorilor)”
Criticând revistele apãrute în luna
septembrie a acelui an (Democratia, Academia
si Revista Fundatiilor Regale) pentru cã au
publicat lucrãri discutabile si cu teme minore,
editorialul din Scânteia o ia pe ocolite, emitând la
început un principiu general:
„Un scriitor formuleazã aspiratiile
cititorilor. Cu cât el exprimã mai adânc, mai just
sentimentele si ideile pãturilor mari, largi, cu atât
scrisul sãu este mai popular, mai reprezentativ
pentru epocã”.
Urmeazã apoi o recomandare generalã
prin care scriitorului i se propune: „…sã exprime
cât mai simplu si just dramele, bucuriile si
nevoile poporului sãu!”
În continuare, ca o sentintã definitivã,
irevocabilã si fãrã echivoc, editorialistul afirmã
rãspicat: „Scriitorii români trebuie readusi la
realitate. Sã li se reaminteascã de rolul pe care
trebuie sã-l joace în baza activitãtii lor.”
Finalul editorialului este categoric:
„Scriitorii – dacã vor sã facã parte din
avangarda progresistã a poporului, asa cum le
este sarcina, - trebuie sã se inspire din actualul
moment istoric si sã-l exprime în opera lor.”
La numai o sãptãmânã distantã de
aparitia acestui editorial, Mihai Beniuc vine cu
un articol care are menirea sã mai atenueze socul
produs de editorialul – directivã, fãrã însã a-l
contrazice: „Nu cerem altceva scriitorului decât
sã-si îndeplineascã functiunea socialã – spune
Mihai Beniuc. Pentru atingerea acestui obiectiv,
scriitorul trebuie sã se gãseascã pe linia de
miscare progresivã a timpului sãu, nu pe aceea a
unor contracurente laterale.”
În acest articol, poetul inoveazã asupra
conceptului de proletcultism. Spre deosebire de
sovietici, care respingeau mostenirea culturalã a
trecutului pentru cã nu ar fi utilã poporului,
Mihai Beniuc, cel care înfrunta gândiristii cu
ordinul „Înapoi la Eminescu!” (în revista tara
noastrã, 1939), vine acum cu o nuantare
esentialã:
„În aceastã perioadã, rolul scriitorului
poate deveni covârsitor dacã el îsi întelege
misiunea. Pentru aceasta trebuie dinamitat întâi
turnul de fildes. Dacã vrem sã fim ceea ce
trebuie sã fim, nu mai putem privi realitatea prin
gaura cheii sau prin geamuri colorate . Optica
rãstãlmãcitoare de ceasuri a generatiilor de pânã
ieri trebuie pãrãsitã definitiv.
Sã nu se înteleagã gresit ceea ce
spunem. Nu vom arunca peste bord tot ceea ce a
produs pânã ieri scrisul românesc. Aceasta ar
egala inconstienta.”
Curajoasa pozitionare a lui Mihai
Beniuc a avut succes, cãci dupã patru ani, în
1948, Scânteia revine si întãreste aceastã tezã:
„Nimic din ceea ce a fost în trecut
creatie progresistã, sãnãtoasã, nimic din ceea ce
poate folosi luptei de astãzi a poporului nostru nu
trebuie sã rãmânã uitat, nu trebuie sã se piardã
sub colbul pe care l-a asternut burghezia asupra
adevãratelor valori.”
Ceea ce s-a întâmplat în realitate
contrazice aceastã asigurare. Imixtiunea brutalã
a politicului în literaturã s-a fãcut prin reasezarea
valorilor pe criterii ideologice si nu estetice, prin
zelul „demascator” cu care au fost atacati,
marginalizati si chiar interzisi Rebreanu, Blaga,
Barbu, Eliade, Arghezi si chiar Cãlinescu. Sub
tãvãlugul realismului socialist sunt ocultate
traditiile, se produce epicizarea poeziei (nu vom
mai avea metaforã pânã la Labis), în romane se
aplicã pe scarã largã schematismul epic si de
personaje. Dezghetul se produce de-abia dupã
1964, prin celebra „Declaratie din aprilie” a C.C.
al P. M. R. când comunistii români se distanteazã
de Moscova, dar procesul este greoi si incomplet.
Proletcultismul hunedorean profesionist
Hunedoara postbelicã a fost pentru
scriitori o sursã generoasã de abordare,
informare si documentare. Aici se deschiseserã
marile santiere ale brigadierilor pentru
constructia cãii ferate Bumbesti – Livezeni, un
alt mare santier de brigadieri a preluat
constructia Combinatului Siderurgic Hunedoara,
s-au dezvoltat puternic minele din Valea Jiului,
Brad si Deva. S-a realizat un vast areal al muncii
proletare pentru edificarea socialismului iar
locul a fost frecventat asiduu de scriitorimea
proletcultistã românã.
Încep aceastã analizã cu scriitorii
proletcultisti care au avut relatii cu potentatii
epocii, cu cei care si-au publicat scrierile în
edituri nationale si care, astfel, au devenit model
pentru pleiada de amatori locali, dornici sã se
afirme, sã publice si sã fie cunoscuti de semeni,
de colegii lor din zonã, de autoritãti si, de ce nu,
de critica literarã nationalã si, poate, de a bate la
portile consacrãrii universale.
Dincolo de aceastã usoarã ironie,
precizãm cã ne vom referi în aceastã încercare de
evaluare doar la scriitorii originari din tinutul
hunedorean, care abordeazã în textele lor realitãti
direct sau aproximativ legate de aceste
meleaguri, precum si la autori originari din alte
pãrti ale tãrii, dar care s-au stabilit aici din varii
motive, au abordat subiecte cu localizare
hunedoreanã sau cu tematicã preponderent
siderurgicã.
Romanul industrializãrii cu localizare
la Hunedoara este practicat de Ion Cãlugãru în
romanul Otel si pâine (ESPLA, 1951): Pavel Ilie,
meserias din Bucuresti este numit director la
Combinatul Siderurgic Hunedoara de cãtre
ministrul Industriei de atunci Gheorghiu - Dej.
Lupta de clasã e violentã, dupã sabloanele
realismului socialist, în conditiile grele ale
secetei, ale alegerilor sindicale din 1947 si ale
stabilizãrii monetare din acelasi an.
Încã din startul acestei literaturi
proletcultiste cu desfãsurare în tinutul industrial
al Hunedoarei rãzbate facilitatea si schematismul
constructiei epice si a personajelor realismului
socialist.
„Constient sau nu, scriitorii
proletcultisti si-au construit cu râvnã catedrala
lor de iluzii: o lume specificã, o utopie a
cuvintelor fãrã continut. Privite detasat,
subiectele epocii consterneazã dar si amuzã”.
În acelasi an, 1951, o altã mostrã ce ar
putea defini aparitia unei adevãrate literaturi a
industrializãrii socialiste în aceastã parte a tãrii
ne-o oferã Petru Vintilã în romanul Nepotii lui
Horea (Editura Tineretului, 1951) care
creioneazã apãsat viata minerilor din Apuseni în
satul fictiv Vâltori, de la evenimentele din
Lupeni 1929, pânã la nationalizare si apoi
prefacerile revolutionare ce au urmat.
Si Valea Jiului a fost recomandatã
scriitorilor de cãtre inspiratorii realismului
socialist românesc. Asa procedeazã Nicolae
Deleanu în încercarea de a zugrãvi o amplã frescã
socialã a aparitiei proletariatului din Valea Jiului,
subiectul romanului Nedeia din Poiana Miresei
(ESPLA, 1955).
Un alt scriitor, legat, de aceastã datã
prin locul nasterii, de judetul Hunedoara este
Francisc Munteanu. Primul sãu subiect îl
coboarã pe Mures, de la Deva – Vetel la Arad,
pentru a realiza un roman cu temã industrialã: În
orasul de pe Mures (Editura Tineretului, 1954).
În timpul constructiei fabricii de strunguri din
Arad, inginerul Ardeleanu nu manifestã vigilentã
revolutionarã si înlesneste astfel fuga în
strãinãtate a unei rude dintr-o familie capitalistã.
Francisc Munteanu, în romanul
Fericitul negustor, Bucuresti, ESPLA, 1957, ne
propune spre meditatie destinul lui Laurentiu
Barna, fiul unui negustor cu mentalitãti
retrograde, incapabil sã înteleagã realitãtile
socialiste. În final este exclus din partid si ajunge
sã vândã pepeni lângã „Casa Scînteii”.
Francisc Munteanu nu-si localizeazã
scrierile doar în arealul hunedorean, el revine la
spatiul bãnãtean, evocând lupta maselor
populare din Timisoara pentru cucerirea puterii
dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, unde la o
fabricã de textile un muncitor este ucis miseleste
de reactionari si aruncat într-o groapã cu var
(Statuile nu râd niciodatã, Editura Tineretului, 1957).
De meleagurile hunedorene este strâns
legatã activitatea scriitoriceascã a lui Nicutã
Tãnase, venit la Hunedoara cu „trenul foamei” si
cu sarcinã de partid, la vârsta de 22 de ani, asa
cum singur mãrturiseste în romanul sãu
autobiografic intitulat Fãrã înger pãzitor sau
cum am ajuns scriitor, (Editura Albatros, 1977).
Angajat în Combinatul Siderurgic Hunedoara,
bucuresteanul s-a adaptat rapid cu munca în
metalurgie si s-a dovedit un bun si incisiv
gazetar, scriind articole în gazeta localã intitulatã
Uzina noastrã.
În 1956, îi apare primul roman, intitulat
M-am fãcut bãiat mare, având ca personaj
central un fiu de muncitor de pe Calea Grivitei
din Bucuresti, care în perioada dictaturii si a
rebeliunii legionare a reusit sã gãseascã drumul
cãtre partidul comunist. Cu multe accente
autobiografice, romanul, dincolo de schema
realist – socialistã, are anumite calitãti de limbaj
si îl anuntã pe umoristul de mai târziu.
Dupã un an, publicã un scurt roman
realist-socialist, Derbedeii, în care evocã lumea
micilor delincventi si smecheri din Giulesti care
se reeducã prin muncã la Combinatul Siderurgic
Hunedoara. Cartea retine atentia prin limbajul
pitoresc si comicul de situatie.
Reeducarea prin muncã devine o temã
predilectã în scrierile de început ale lui Nicutã
Tãnase. Giulesteanul, devenit siderurgist de
Hunedoara si scriitor, ne mai prezintã destinul
unui tânãr, Tudor A. Niculae, care dupã o tinerete
necãjitã este ajutat de comunisti sã nu devinã hot
(Astãzi e ziua mea, Editura Tineretului, 1959).
Ajungând la Hunedoara, Niculae devine
muncitor cinstit si îsi cumpãrã un costum de
haine. Un alt personaj este pionierul Oprisan,
care furã chimicale periculoase de la Palatul
Pionierilor din Bucuresti pentru a face o
experientã cu care sã-si impresioneze colegii
(Am fugit de acasã, Editura Tineretului, 1961).
Personaje mai bine creionate si o intrigã mai
elaboratã întâlnim în actiunea urmãtorului
roman, Plec la facultate, apãrut în 1964, la
Editura Tineretului, actiune situatã tot în mediul
industrial siderurgic de la Hunedoara, în care se
confruntã doi tineri, unul cinstit iar celãlalt
carierist, acesta din urmã obtine prin favoritism
recomandare pentru înscrierea la facultate.
Fetisizarea productiei materiale si
subordonarea confruntãrilor de constiintã
acestui scop fac parte din canoanele realist
socialiste aplicate în romanul lui Constantin
Chiritã, Otelul, Bucuresti, Editura Tineretului,
1960. Otelarul expert, Voicu, este retrograd în
gândire si dictatorial, dar un grup de tineri otelari
îl înfruntã si îl determinã sã iubeascã munca în colectiv.
Un alt prozator, de data aceasta nãscut
pe meleaguri hunedorene, care a avut un oarecare
succes în anii proletcultismului, a fost Nicolae
tic. În primul sãu roman, intitulat A doua moarte
a lui Anton Vrabie (Editura Tineretului, 1957) ne
prezintã cazul de alienare a tãranului Anton
Vrabie, oponent înversunat al colectivizãrii, care
ajunge într-o situatie limitã din cauza
conflictului cu cei din jur. Urmãtorul sãu roman
muncitoresc realist socialist, Ora sase (ESPLA,
1960) îl aduce în prim-plan pe muncitorul Andrei
Pop, comunist ilegalist dârz, în luptã cu un grup
de sabotori de la o minã de cãrbuni. Autorul
încearcã sã umanizeze tema incluzând în actiune
si mici elemente de epicã eroticã.
Nicolae tic mai scrie încã douã romane
proletcultiste (Anii tineri, Bucuresti, Editura
pentru Literaturã, 1961 si Un vals pentru
Maricica, Bucuresti, Editura Tineretului, 1963),
dar constructia epicã devine ostentativã prin
opozitia schematicã a personajelor în pozitive si
negative, prin tonul parodic si ambiguitatea
frazelor, autorul trãdând deja un anume plictis
fatã de tematica abordatã.
Pentru a impune o culturã proletarã, partidul a
actionat cu hotãrâre, imediat dupã rãzboi, prin
înfiintarea a numeroase ziare, un adevãrat arsenal
publicistic în sistemul vast al propagandei
comuniste. În 3 decembrie 1944, apare la Deva
ziarul Zori noi, organ al Regionalei Partidului
Comunist Alba-Hunedoara, care în 1948-1949 se
mutã la Petrosani, devenind organul de presã al
partidului pentru Valea Jiului. La 7 noiembrie
1949, apare la Deva Drumul socialismului, organ
al Comitetului judetean P.M.R. Hunedoara si al
Comitetului provizoriu judetean, care îsi va înceta
activitatea doar dupã cãderea lui Ceausescu.
Tânãrul constructor (1951-1953) apare la
Hunedoara ca editie a Scânteii Tineretului pentru
santierul Combinatului Siderurgic din oras.
Uzina noastrã (1951-1962) apare ca ziar al
Comitetului Raional P.M.R. Hunedoara, Tânãrul
muncitor (1953-1954) ca ziar al Comitetului
U.T.M. Hunedoara, Muncitorul miner, ca organ al
Comitetului de Partid si sindicatelor de la I.M.
Barza, Certej si Zlatna, Flacãra Hunedoarei, ca
organ al Comitetului orãsenesc si apoi, raional al
P.M.R. Hunedoara, Flacãra, ca organ al
comitetelor de partid si sindicatelor din
Combinatul Siderurgic Hunedoara.
Practic, dupã anii 1950, întreaga regiune
Hunedoara, care pânã în 1968 includea si raioanele
Alba si Sebes, a fost împânzitã de o puternicã retea
de presã, care aplica în teritoriu politica partidului
inclusiv, evident, în domeniul culturii.
A fost inventat termenul de „culturã de masã”
ca reflex al ideii generale de colectivizare. În
industrie functionau colectivele proletare, la sate
colectivele agricole, meseriasii au fost si ei
constrânsi sã se organizeze dupã principiul muncii
colective etc. Deci si cultura, si implicit literatura,
trebuiau „colectivizate” în termenul generic
„cultura de masã”, iar forma specificã de
organizare au fost cenaclurile si cercurile literare,
dar si colectivele de „colaboratori” ai ziarelor de
partid si povestitori de duzinã ce proslãveau
partidul si socialismul în editiile speciale ce
apãreau de 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie, iar mai
târziu de zilele de nastere ale sotilor Nicolae si
Elena Ceausescu.
În relativul dezghet ideologic ce a urmat anului
1964, scriitorii hunedoreni care au depãsit stadiul
proletcultismului primar sperau în editarea unei
reviste de culturã si s-au grupat în jurul ziarului
judetean Drumul socialismului, care edita un
supliment de culturã si literaturã purtând la început
titlul Ritmuri si ulterior Ritmuri hunedorene. În
numãrul din decembrie 1967, Simion Pop salutã
aparitia Ritmurilor hunedorene ca o revistã
literarã, situând-o în traditia revistelor
Transilvania si Astra cu care noua revistã de la
Deva ar fi „sorã bunã”.
În acelasi numãr, Constandin Clemente, un
cunoscut animator al vietii spirituale din aceastã
parte a tãrii, oferã sub titlul „Ochire retrospectivã”
o radiografie a vietii literare locale desfãsurate
pânã atunci în fostul spatiu al Regiunii Hunedoara,
asa cum a functionat ca unitate administrativteritorialã
pânã la reorganizarea din 1968. Iatã o
mostrã de stil pur proletcultist:
Despre o miscare literarã, organizatã,
îndrumatã si condusã cu competentã se poate
vorbi abia dupã proclamarea Republicii. Asezând
cultura la locul ce i se cuvine, partidul si statul
nostru au acordat si acordã un sprijin permanent
si neprecupetit valorificãrii potentialului creator
al maselor populare. Odatã cu înfiintarea Casei
regionale a creatiei populare, activitatea de
creatie literarã a luat un mare avânt, stimularea si
valorificarea ei fiind unul din atributele esentiale
ale acestei institutii.
Oamenii care mânuiesc strungul si mistria,
lucrãtorii ogoarelor, intelectualii au fost
îndemnati ca în orele de rãgaz sã-si astearnã
gândurile pe hârtie, sã se adune si sã învete de la
înaintasi, sã se facã ecoul sentimentelor de
dragoste si atasament pentru partid si patria
socialistã. Pentru a veni în întâmpinarea lor,
pentru a-i stimula si îndruma, au fost constituite
cercuri literare pe lângã casele de culturã si
cluburile muncitoresti. (…)
Cine rãsfoieste colectia ziarelor care apãreau
pe atunci în regiune Tînãrul muncitor, Steagul
rosu, Uzina noastrã sau Drumul socialismului, va
întâlni aici versuri avântate, schite si reportaje,
uneori poate neîmplinite artistic, dar care recitate
la mitinguri sau afisate la gazetele de perete îi
însufleteau pe oameni, îi mobilizau la munca
pentru edificarea noii societãti. (…) Ceea ce am
fãcut pânã acum, fãrã a umbri bunele rezultate, e
abia începutul. Hunedoara socialistã îsi asteaptã
încã proprii cântãreti. Realitãtile clocotitoare, în
miezul cãrora trãim, îsi cer rapsozi pe mãsura
mãretiei faptelor eroice pe care oamenii muncii le
înscriu în filele de aur ale istoriei contemporane.
Scrisul nostru trebuie sã reflecte, asa, dupã cum ne
învatã Partidul, si mai pregnant realitatea noastrã
socialistã, chipul omului nou în toatã plenitudinea
manifestãrilor sale, frumusetea si bogãtia
spiritualã a acestui talentat popor din care trebuie
sã ne mândrim cã facem parte.
Speranta de a obtine aprobarea editãrii unei
reviste literare locale prin revigorarea activitãtii
cenaclurilor si cercurilor literare este spulberatã
curînd, când, dupã vizita în China si Coreea (în
1971) a conducãtorilor de partid si de stat,
Programul Ideologic al P.C.R. re instaureazã
proletcultismul în forme si mai accentuate, iar
persoane cu functii politice în propagandã, din
dorinta de supusenie fatã de Nicolae Ceausescu,
suprimã orice demers în acest sens.
Cel mai grav pãcat al proletcultismului pare a fi
profanarea folclorului. Seva naturalã a gândirii
populare, filozofia de viatã a creatorului popular
devin acum obiect de falsificare, pânã la forme
grotesti pe care oamenii simpli nu le-au acceptat
niciodatã.
O mostrã elocventã în acest sens este antologia
„Cântece populare mineresti” tipãritã în 1969 de
Editura pentru literaturã.
Un amplu studiu introductiv încearcã sã
defineascã conceptul de folclor muncitoresc
pornind de la Tezele de la Praga, din martie 1961,
în care „s-au fãcut aprecieri privind valoarea
creatiei mineresti, stabilindu-se ca sarcinã
tematicã de primã importantã cercetarea
cântecelor de mineri”
Îndeplinirea acestei directive s-a soldat cu o
amplã documentare în judetele Hunedoara, Timis,
Cluj, Alba etc.
În „Nota asupra editiei” autorii precizeazã:
„Volumul Cîntece populare mineresti, primul
de acest gen în literatura noastrã folcloricã, are
profilul unei antologii. Autorii au reunit acele
cântece si versuri care au fost create de mineri, au
circulat în mediul mineresc si au ca tematicã viata
minerilor”.
Autorii vor sã ne încredinteze cã au realizat o
cercetare stiintificã si ne oferã o clasificare a
evolutiei istorice a folclorului mineresc: „a)
productiile pre muncitoresti; b) creatia minereascã
traditionalã; c) cântecele de revoltã si luptã; d)
creatiile cele mai noi”
Dupã aceastã „savantã” punere în temã, autorii
ne oferã materialul folcloric cules. Spre
exemplificare am ales aceste versuri:
Jiule!
Jiule, apa batrâna
Ce te zbati asa nebuna?
Ti-amintesti de timpul când
Minerii robeau sub pamânt?
Ori vrei sa ne cânti tu, noua
Despre viata noastra noua?
Noi stim de undirea ta
Veacuri grele-ai dus cu ea
Si le-au dus sa nu mai vina
Aducând spre noi lumina.
Scot minerii din pamânt
Mult carbune bun, si-n cânt
Jiule, tu, lor, li-l speli
Cum spalai lacrimi, dureri;
Speli carbunele curat
Pentru furnal, neîncetat,
Ca a noastra Vale mândra
Niciodat’ sa nu mai plânga!
Dacã ecouri ale ideilor proletcultiste continuã
sã se mai manifeste în cultura asa-zisã de masã,
eliberarea de canoanele proletcultiste se realizeazã
doar odatã cu aparitia în viata literarã hunedoreanã
a scriitorilor profesionisti. Prozatorul Radu
Ciobanu este de departe cel mai cunoscut scriitor
hunedorean, cãrtile sale impunând calitãti
profesionale ce-l situeazã la standardele nationale.
Poezie de calitate publicã Iv Martinovici, Dan
Constantinescu, Neculai Chiricã, fratii Ioan si
Eugen Evu, Valeriu Bârgãu si altii.
Desi lipsitã pânã în 1989 de o revistã de
culturã, literatura hunedoreanã se valorificã prin
importante aparitii în editurile din Capitalã si din
marile centre culturale din tarã.
Stefan NEMECSEK
http://www.bibliotecadeva.ro
acesteia puterii proletariatului este rezultatul actiunii
organizatiilor literare din Uniunea Sovieticã
create dupã Revolutia din Octombrie. Bolsevicii
victoriosi au subordonat politicii lor arta si
literatura, au respins mostenirea culturalã a
trecutului, sustinând cã ea nu îi este utilã
poporului. În schimb, se propaga ideea creãrii
unei culturi pur proletare, a unor opere artistice
inspirate numai din procesul de productie,
reflectat artistic cel mai adesea în mod simplist si
vulgarizant. Obedient fatã de Moscova, condus, în
realitate, de acolo, Partidul Comunist din
România, cum se numea pe atunci, a îmbrãtisat
de timpuriu aceastã conceptie, critica literarã
marxistã desfãsurând în perioada 1930-1940 o
adevãratã campanie de autohtonizare prin
„import” a acesteia. Desi aflat în ilegalitate, prin
publicatiile culturale de stânga pe care le
conducea din umbrã, partidul a promovat ideile
leniniste despre literaturã, teoria realismului
socialist, care a reusit sã influenteze o parte din
intelectualitatea de stânga româneascã.
În articolul „Arta clasei muncitoare”
din publicatia Proletarul literar, nr. 1, 1930, se
afirmã fãrã echivoc: „Muncitorimea nu poate
sã-si aibã artistii ei decât atunci când printr-o
organizare de clasã îi poate impune si sustine”. În
revista Bluze albastre, redactatã de Al. Sahia, se
publicã un apel al muncitorilor: „Dorim
probleme muncitoresti cât mai dezbãtute, bucãti
de literaturã cu subiect din lumea noastrã, (…) sã
se vorbeascã despre viata muncitorilor din
U. R. S. S.”. În paginile revistei, Sahia îsi
publicã povestirea Uzina vie si îsi republicã
Revoltã în port. Sunt prezentati generos scriitorii
Maxim Gorki, Esenin, Maiakovski.
În sfera scriitorilor si criticilor literari
de stânga sunt atrasi treptat Geo Bogza, Ion
Cãlugãru, Miron Radu Paraschivescu, Eugen
Jebeleanu. În preajma rãzboiului, când se
extindea gândirea filosoficã si literatura de
dreapta, Mihai Beniuc ia o atitudine transantã:
„Si, durere, foarte des, mai cu seamã în rândul
tinerilor, întâlnesti figuri imberbe, cu ochii mãriti
de iluzii vizionare, care, ascultând de vocile false
ce le aud, în loc sã se îndrepte pe drumul greu, dar
luminat, al gândirii si ratiunii, trag cãtre
tenebrele confuziei si adevãrurilor subrede. La
acestia le spunem: Înapoi la Eminescu!”
Însusi George Cãlinescu combate
gândirea de dreapta si misticismul „literaturii
ortodoxe” într-un virulent si nemilos pamflet:
„…Securea sub care se poate încerca
trãinicia pãdurii mistice este punctul de vedere
estetic…”
O predilectie, explicabilã într-un fel
pentru îngeri, a cuprins pe toti ortodocsii…
…Aceastã suprapopulatie angelicã a
început sã nelinisteascã pe dl. N. Crainic, care,
speriat de consumatia prea mare de crini si vin
eucharistic, s-a pus sã-i împuste haiduceste.
Vremea e cruntã, tineri poeti/ Vinul venin, crinul
scaeti/ Sufletu-n piatrã stratificat/ Îngerul
sclaviei cade-mpuscat.
…Dl. N. Crainic a încercat sã-si
defineascã, în diferite rânduri, pozitia
ideologicã, fãrã sã poatã izbuti… Total lipsit de
puterea abstractiei, incapabil sã iasã din formule
goale ca spiritualism, ortodoxism, viatã întru
duh, fãrã tact si seninãtate, d-sa se relevã în
notele mãrunte, ca un polemist de o îngustime de
vederi explicabilã, de o trivialitate rarã si directã,
în care expresiile imbecil si tâmpit nu sunt cele
mai tari”
Comunistii români au tinut cont si au
profitat cu abilitate de starea de fapt a culturii
române din anii dictaturii antonesciene,
atrãgându-si de partea lor nume sonore din
intelectualitatea de stânga, pe care le-au
exploatat cu iscusintã în procesul implementãrii
proletcultismului dupã cucerirea puterii.
Proletcultismul românesc
Actul de nastere al proletcultismului
românesc poate fi considerat editorialul
redactional publicat în ziarul Scânteia, din 13
octombrie 1944, intitulat „Nevoile de culturã ale
poporului. (Despre temele de inspiratie ale
scriitorilor)”
Criticând revistele apãrute în luna
septembrie a acelui an (Democratia, Academia
si Revista Fundatiilor Regale) pentru cã au
publicat lucrãri discutabile si cu teme minore,
editorialul din Scânteia o ia pe ocolite, emitând la
început un principiu general:
„Un scriitor formuleazã aspiratiile
cititorilor. Cu cât el exprimã mai adânc, mai just
sentimentele si ideile pãturilor mari, largi, cu atât
scrisul sãu este mai popular, mai reprezentativ
pentru epocã”.
Urmeazã apoi o recomandare generalã
prin care scriitorului i se propune: „…sã exprime
cât mai simplu si just dramele, bucuriile si
nevoile poporului sãu!”
În continuare, ca o sentintã definitivã,
irevocabilã si fãrã echivoc, editorialistul afirmã
rãspicat: „Scriitorii români trebuie readusi la
realitate. Sã li se reaminteascã de rolul pe care
trebuie sã-l joace în baza activitãtii lor.”
Finalul editorialului este categoric:
„Scriitorii – dacã vor sã facã parte din
avangarda progresistã a poporului, asa cum le
este sarcina, - trebuie sã se inspire din actualul
moment istoric si sã-l exprime în opera lor.”
La numai o sãptãmânã distantã de
aparitia acestui editorial, Mihai Beniuc vine cu
un articol care are menirea sã mai atenueze socul
produs de editorialul – directivã, fãrã însã a-l
contrazice: „Nu cerem altceva scriitorului decât
sã-si îndeplineascã functiunea socialã – spune
Mihai Beniuc. Pentru atingerea acestui obiectiv,
scriitorul trebuie sã se gãseascã pe linia de
miscare progresivã a timpului sãu, nu pe aceea a
unor contracurente laterale.”
În acest articol, poetul inoveazã asupra
conceptului de proletcultism. Spre deosebire de
sovietici, care respingeau mostenirea culturalã a
trecutului pentru cã nu ar fi utilã poporului,
Mihai Beniuc, cel care înfrunta gândiristii cu
ordinul „Înapoi la Eminescu!” (în revista tara
noastrã, 1939), vine acum cu o nuantare
esentialã:
„În aceastã perioadã, rolul scriitorului
poate deveni covârsitor dacã el îsi întelege
misiunea. Pentru aceasta trebuie dinamitat întâi
turnul de fildes. Dacã vrem sã fim ceea ce
trebuie sã fim, nu mai putem privi realitatea prin
gaura cheii sau prin geamuri colorate . Optica
rãstãlmãcitoare de ceasuri a generatiilor de pânã
ieri trebuie pãrãsitã definitiv.
Sã nu se înteleagã gresit ceea ce
spunem. Nu vom arunca peste bord tot ceea ce a
produs pânã ieri scrisul românesc. Aceasta ar
egala inconstienta.”
Curajoasa pozitionare a lui Mihai
Beniuc a avut succes, cãci dupã patru ani, în
1948, Scânteia revine si întãreste aceastã tezã:
„Nimic din ceea ce a fost în trecut
creatie progresistã, sãnãtoasã, nimic din ceea ce
poate folosi luptei de astãzi a poporului nostru nu
trebuie sã rãmânã uitat, nu trebuie sã se piardã
sub colbul pe care l-a asternut burghezia asupra
adevãratelor valori.”
Ceea ce s-a întâmplat în realitate
contrazice aceastã asigurare. Imixtiunea brutalã
a politicului în literaturã s-a fãcut prin reasezarea
valorilor pe criterii ideologice si nu estetice, prin
zelul „demascator” cu care au fost atacati,
marginalizati si chiar interzisi Rebreanu, Blaga,
Barbu, Eliade, Arghezi si chiar Cãlinescu. Sub
tãvãlugul realismului socialist sunt ocultate
traditiile, se produce epicizarea poeziei (nu vom
mai avea metaforã pânã la Labis), în romane se
aplicã pe scarã largã schematismul epic si de
personaje. Dezghetul se produce de-abia dupã
1964, prin celebra „Declaratie din aprilie” a C.C.
al P. M. R. când comunistii români se distanteazã
de Moscova, dar procesul este greoi si incomplet.
Proletcultismul hunedorean profesionist
Hunedoara postbelicã a fost pentru
scriitori o sursã generoasã de abordare,
informare si documentare. Aici se deschiseserã
marile santiere ale brigadierilor pentru
constructia cãii ferate Bumbesti – Livezeni, un
alt mare santier de brigadieri a preluat
constructia Combinatului Siderurgic Hunedoara,
s-au dezvoltat puternic minele din Valea Jiului,
Brad si Deva. S-a realizat un vast areal al muncii
proletare pentru edificarea socialismului iar
locul a fost frecventat asiduu de scriitorimea
proletcultistã românã.
Încep aceastã analizã cu scriitorii
proletcultisti care au avut relatii cu potentatii
epocii, cu cei care si-au publicat scrierile în
edituri nationale si care, astfel, au devenit model
pentru pleiada de amatori locali, dornici sã se
afirme, sã publice si sã fie cunoscuti de semeni,
de colegii lor din zonã, de autoritãti si, de ce nu,
de critica literarã nationalã si, poate, de a bate la
portile consacrãrii universale.
Dincolo de aceastã usoarã ironie,
precizãm cã ne vom referi în aceastã încercare de
evaluare doar la scriitorii originari din tinutul
hunedorean, care abordeazã în textele lor realitãti
direct sau aproximativ legate de aceste
meleaguri, precum si la autori originari din alte
pãrti ale tãrii, dar care s-au stabilit aici din varii
motive, au abordat subiecte cu localizare
hunedoreanã sau cu tematicã preponderent
siderurgicã.
Romanul industrializãrii cu localizare
la Hunedoara este practicat de Ion Cãlugãru în
romanul Otel si pâine (ESPLA, 1951): Pavel Ilie,
meserias din Bucuresti este numit director la
Combinatul Siderurgic Hunedoara de cãtre
ministrul Industriei de atunci Gheorghiu - Dej.
Lupta de clasã e violentã, dupã sabloanele
realismului socialist, în conditiile grele ale
secetei, ale alegerilor sindicale din 1947 si ale
stabilizãrii monetare din acelasi an.
Încã din startul acestei literaturi
proletcultiste cu desfãsurare în tinutul industrial
al Hunedoarei rãzbate facilitatea si schematismul
constructiei epice si a personajelor realismului
socialist.
„Constient sau nu, scriitorii
proletcultisti si-au construit cu râvnã catedrala
lor de iluzii: o lume specificã, o utopie a
cuvintelor fãrã continut. Privite detasat,
subiectele epocii consterneazã dar si amuzã”.
În acelasi an, 1951, o altã mostrã ce ar
putea defini aparitia unei adevãrate literaturi a
industrializãrii socialiste în aceastã parte a tãrii
ne-o oferã Petru Vintilã în romanul Nepotii lui
Horea (Editura Tineretului, 1951) care
creioneazã apãsat viata minerilor din Apuseni în
satul fictiv Vâltori, de la evenimentele din
Lupeni 1929, pânã la nationalizare si apoi
prefacerile revolutionare ce au urmat.
Si Valea Jiului a fost recomandatã
scriitorilor de cãtre inspiratorii realismului
socialist românesc. Asa procedeazã Nicolae
Deleanu în încercarea de a zugrãvi o amplã frescã
socialã a aparitiei proletariatului din Valea Jiului,
subiectul romanului Nedeia din Poiana Miresei
(ESPLA, 1955).
Un alt scriitor, legat, de aceastã datã
prin locul nasterii, de judetul Hunedoara este
Francisc Munteanu. Primul sãu subiect îl
coboarã pe Mures, de la Deva – Vetel la Arad,
pentru a realiza un roman cu temã industrialã: În
orasul de pe Mures (Editura Tineretului, 1954).
În timpul constructiei fabricii de strunguri din
Arad, inginerul Ardeleanu nu manifestã vigilentã
revolutionarã si înlesneste astfel fuga în
strãinãtate a unei rude dintr-o familie capitalistã.
Francisc Munteanu, în romanul
Fericitul negustor, Bucuresti, ESPLA, 1957, ne
propune spre meditatie destinul lui Laurentiu
Barna, fiul unui negustor cu mentalitãti
retrograde, incapabil sã înteleagã realitãtile
socialiste. În final este exclus din partid si ajunge
sã vândã pepeni lângã „Casa Scînteii”.
Francisc Munteanu nu-si localizeazã
scrierile doar în arealul hunedorean, el revine la
spatiul bãnãtean, evocând lupta maselor
populare din Timisoara pentru cucerirea puterii
dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, unde la o
fabricã de textile un muncitor este ucis miseleste
de reactionari si aruncat într-o groapã cu var
(Statuile nu râd niciodatã, Editura Tineretului, 1957).
De meleagurile hunedorene este strâns
legatã activitatea scriitoriceascã a lui Nicutã
Tãnase, venit la Hunedoara cu „trenul foamei” si
cu sarcinã de partid, la vârsta de 22 de ani, asa
cum singur mãrturiseste în romanul sãu
autobiografic intitulat Fãrã înger pãzitor sau
cum am ajuns scriitor, (Editura Albatros, 1977).
Angajat în Combinatul Siderurgic Hunedoara,
bucuresteanul s-a adaptat rapid cu munca în
metalurgie si s-a dovedit un bun si incisiv
gazetar, scriind articole în gazeta localã intitulatã
Uzina noastrã.
În 1956, îi apare primul roman, intitulat
M-am fãcut bãiat mare, având ca personaj
central un fiu de muncitor de pe Calea Grivitei
din Bucuresti, care în perioada dictaturii si a
rebeliunii legionare a reusit sã gãseascã drumul
cãtre partidul comunist. Cu multe accente
autobiografice, romanul, dincolo de schema
realist – socialistã, are anumite calitãti de limbaj
si îl anuntã pe umoristul de mai târziu.
Dupã un an, publicã un scurt roman
realist-socialist, Derbedeii, în care evocã lumea
micilor delincventi si smecheri din Giulesti care
se reeducã prin muncã la Combinatul Siderurgic
Hunedoara. Cartea retine atentia prin limbajul
pitoresc si comicul de situatie.
Reeducarea prin muncã devine o temã
predilectã în scrierile de început ale lui Nicutã
Tãnase. Giulesteanul, devenit siderurgist de
Hunedoara si scriitor, ne mai prezintã destinul
unui tânãr, Tudor A. Niculae, care dupã o tinerete
necãjitã este ajutat de comunisti sã nu devinã hot
(Astãzi e ziua mea, Editura Tineretului, 1959).
Ajungând la Hunedoara, Niculae devine
muncitor cinstit si îsi cumpãrã un costum de
haine. Un alt personaj este pionierul Oprisan,
care furã chimicale periculoase de la Palatul
Pionierilor din Bucuresti pentru a face o
experientã cu care sã-si impresioneze colegii
(Am fugit de acasã, Editura Tineretului, 1961).
Personaje mai bine creionate si o intrigã mai
elaboratã întâlnim în actiunea urmãtorului
roman, Plec la facultate, apãrut în 1964, la
Editura Tineretului, actiune situatã tot în mediul
industrial siderurgic de la Hunedoara, în care se
confruntã doi tineri, unul cinstit iar celãlalt
carierist, acesta din urmã obtine prin favoritism
recomandare pentru înscrierea la facultate.
Fetisizarea productiei materiale si
subordonarea confruntãrilor de constiintã
acestui scop fac parte din canoanele realist
socialiste aplicate în romanul lui Constantin
Chiritã, Otelul, Bucuresti, Editura Tineretului,
1960. Otelarul expert, Voicu, este retrograd în
gândire si dictatorial, dar un grup de tineri otelari
îl înfruntã si îl determinã sã iubeascã munca în colectiv.
Un alt prozator, de data aceasta nãscut
pe meleaguri hunedorene, care a avut un oarecare
succes în anii proletcultismului, a fost Nicolae
tic. În primul sãu roman, intitulat A doua moarte
a lui Anton Vrabie (Editura Tineretului, 1957) ne
prezintã cazul de alienare a tãranului Anton
Vrabie, oponent înversunat al colectivizãrii, care
ajunge într-o situatie limitã din cauza
conflictului cu cei din jur. Urmãtorul sãu roman
muncitoresc realist socialist, Ora sase (ESPLA,
1960) îl aduce în prim-plan pe muncitorul Andrei
Pop, comunist ilegalist dârz, în luptã cu un grup
de sabotori de la o minã de cãrbuni. Autorul
încearcã sã umanizeze tema incluzând în actiune
si mici elemente de epicã eroticã.
Nicolae tic mai scrie încã douã romane
proletcultiste (Anii tineri, Bucuresti, Editura
pentru Literaturã, 1961 si Un vals pentru
Maricica, Bucuresti, Editura Tineretului, 1963),
dar constructia epicã devine ostentativã prin
opozitia schematicã a personajelor în pozitive si
negative, prin tonul parodic si ambiguitatea
frazelor, autorul trãdând deja un anume plictis
fatã de tematica abordatã.
Pentru a impune o culturã proletarã, partidul a
actionat cu hotãrâre, imediat dupã rãzboi, prin
înfiintarea a numeroase ziare, un adevãrat arsenal
publicistic în sistemul vast al propagandei
comuniste. În 3 decembrie 1944, apare la Deva
ziarul Zori noi, organ al Regionalei Partidului
Comunist Alba-Hunedoara, care în 1948-1949 se
mutã la Petrosani, devenind organul de presã al
partidului pentru Valea Jiului. La 7 noiembrie
1949, apare la Deva Drumul socialismului, organ
al Comitetului judetean P.M.R. Hunedoara si al
Comitetului provizoriu judetean, care îsi va înceta
activitatea doar dupã cãderea lui Ceausescu.
Tânãrul constructor (1951-1953) apare la
Hunedoara ca editie a Scânteii Tineretului pentru
santierul Combinatului Siderurgic din oras.
Uzina noastrã (1951-1962) apare ca ziar al
Comitetului Raional P.M.R. Hunedoara, Tânãrul
muncitor (1953-1954) ca ziar al Comitetului
U.T.M. Hunedoara, Muncitorul miner, ca organ al
Comitetului de Partid si sindicatelor de la I.M.
Barza, Certej si Zlatna, Flacãra Hunedoarei, ca
organ al Comitetului orãsenesc si apoi, raional al
P.M.R. Hunedoara, Flacãra, ca organ al
comitetelor de partid si sindicatelor din
Combinatul Siderurgic Hunedoara.
Practic, dupã anii 1950, întreaga regiune
Hunedoara, care pânã în 1968 includea si raioanele
Alba si Sebes, a fost împânzitã de o puternicã retea
de presã, care aplica în teritoriu politica partidului
inclusiv, evident, în domeniul culturii.
A fost inventat termenul de „culturã de masã”
ca reflex al ideii generale de colectivizare. În
industrie functionau colectivele proletare, la sate
colectivele agricole, meseriasii au fost si ei
constrânsi sã se organizeze dupã principiul muncii
colective etc. Deci si cultura, si implicit literatura,
trebuiau „colectivizate” în termenul generic
„cultura de masã”, iar forma specificã de
organizare au fost cenaclurile si cercurile literare,
dar si colectivele de „colaboratori” ai ziarelor de
partid si povestitori de duzinã ce proslãveau
partidul si socialismul în editiile speciale ce
apãreau de 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie, iar mai
târziu de zilele de nastere ale sotilor Nicolae si
Elena Ceausescu.
În relativul dezghet ideologic ce a urmat anului
1964, scriitorii hunedoreni care au depãsit stadiul
proletcultismului primar sperau în editarea unei
reviste de culturã si s-au grupat în jurul ziarului
judetean Drumul socialismului, care edita un
supliment de culturã si literaturã purtând la început
titlul Ritmuri si ulterior Ritmuri hunedorene. În
numãrul din decembrie 1967, Simion Pop salutã
aparitia Ritmurilor hunedorene ca o revistã
literarã, situând-o în traditia revistelor
Transilvania si Astra cu care noua revistã de la
Deva ar fi „sorã bunã”.
În acelasi numãr, Constandin Clemente, un
cunoscut animator al vietii spirituale din aceastã
parte a tãrii, oferã sub titlul „Ochire retrospectivã”
o radiografie a vietii literare locale desfãsurate
pânã atunci în fostul spatiu al Regiunii Hunedoara,
asa cum a functionat ca unitate administrativteritorialã
pânã la reorganizarea din 1968. Iatã o
mostrã de stil pur proletcultist:
Despre o miscare literarã, organizatã,
îndrumatã si condusã cu competentã se poate
vorbi abia dupã proclamarea Republicii. Asezând
cultura la locul ce i se cuvine, partidul si statul
nostru au acordat si acordã un sprijin permanent
si neprecupetit valorificãrii potentialului creator
al maselor populare. Odatã cu înfiintarea Casei
regionale a creatiei populare, activitatea de
creatie literarã a luat un mare avânt, stimularea si
valorificarea ei fiind unul din atributele esentiale
ale acestei institutii.
Oamenii care mânuiesc strungul si mistria,
lucrãtorii ogoarelor, intelectualii au fost
îndemnati ca în orele de rãgaz sã-si astearnã
gândurile pe hârtie, sã se adune si sã învete de la
înaintasi, sã se facã ecoul sentimentelor de
dragoste si atasament pentru partid si patria
socialistã. Pentru a veni în întâmpinarea lor,
pentru a-i stimula si îndruma, au fost constituite
cercuri literare pe lângã casele de culturã si
cluburile muncitoresti. (…)
Cine rãsfoieste colectia ziarelor care apãreau
pe atunci în regiune Tînãrul muncitor, Steagul
rosu, Uzina noastrã sau Drumul socialismului, va
întâlni aici versuri avântate, schite si reportaje,
uneori poate neîmplinite artistic, dar care recitate
la mitinguri sau afisate la gazetele de perete îi
însufleteau pe oameni, îi mobilizau la munca
pentru edificarea noii societãti. (…) Ceea ce am
fãcut pânã acum, fãrã a umbri bunele rezultate, e
abia începutul. Hunedoara socialistã îsi asteaptã
încã proprii cântãreti. Realitãtile clocotitoare, în
miezul cãrora trãim, îsi cer rapsozi pe mãsura
mãretiei faptelor eroice pe care oamenii muncii le
înscriu în filele de aur ale istoriei contemporane.
Scrisul nostru trebuie sã reflecte, asa, dupã cum ne
învatã Partidul, si mai pregnant realitatea noastrã
socialistã, chipul omului nou în toatã plenitudinea
manifestãrilor sale, frumusetea si bogãtia
spiritualã a acestui talentat popor din care trebuie
sã ne mândrim cã facem parte.
Speranta de a obtine aprobarea editãrii unei
reviste literare locale prin revigorarea activitãtii
cenaclurilor si cercurilor literare este spulberatã
curînd, când, dupã vizita în China si Coreea (în
1971) a conducãtorilor de partid si de stat,
Programul Ideologic al P.C.R. re instaureazã
proletcultismul în forme si mai accentuate, iar
persoane cu functii politice în propagandã, din
dorinta de supusenie fatã de Nicolae Ceausescu,
suprimã orice demers în acest sens.
Cel mai grav pãcat al proletcultismului pare a fi
profanarea folclorului. Seva naturalã a gândirii
populare, filozofia de viatã a creatorului popular
devin acum obiect de falsificare, pânã la forme
grotesti pe care oamenii simpli nu le-au acceptat
niciodatã.
O mostrã elocventã în acest sens este antologia
„Cântece populare mineresti” tipãritã în 1969 de
Editura pentru literaturã.
Un amplu studiu introductiv încearcã sã
defineascã conceptul de folclor muncitoresc
pornind de la Tezele de la Praga, din martie 1961,
în care „s-au fãcut aprecieri privind valoarea
creatiei mineresti, stabilindu-se ca sarcinã
tematicã de primã importantã cercetarea
cântecelor de mineri”
Îndeplinirea acestei directive s-a soldat cu o
amplã documentare în judetele Hunedoara, Timis,
Cluj, Alba etc.
În „Nota asupra editiei” autorii precizeazã:
„Volumul Cîntece populare mineresti, primul
de acest gen în literatura noastrã folcloricã, are
profilul unei antologii. Autorii au reunit acele
cântece si versuri care au fost create de mineri, au
circulat în mediul mineresc si au ca tematicã viata
minerilor”.
Autorii vor sã ne încredinteze cã au realizat o
cercetare stiintificã si ne oferã o clasificare a
evolutiei istorice a folclorului mineresc: „a)
productiile pre muncitoresti; b) creatia minereascã
traditionalã; c) cântecele de revoltã si luptã; d)
creatiile cele mai noi”
Dupã aceastã „savantã” punere în temã, autorii
ne oferã materialul folcloric cules. Spre
exemplificare am ales aceste versuri:
Jiule!
Jiule, apa batrâna
Ce te zbati asa nebuna?
Ti-amintesti de timpul când
Minerii robeau sub pamânt?
Ori vrei sa ne cânti tu, noua
Despre viata noastra noua?
Noi stim de undirea ta
Veacuri grele-ai dus cu ea
Si le-au dus sa nu mai vina
Aducând spre noi lumina.
Scot minerii din pamânt
Mult carbune bun, si-n cânt
Jiule, tu, lor, li-l speli
Cum spalai lacrimi, dureri;
Speli carbunele curat
Pentru furnal, neîncetat,
Ca a noastra Vale mândra
Niciodat’ sa nu mai plânga!
Dacã ecouri ale ideilor proletcultiste continuã
sã se mai manifeste în cultura asa-zisã de masã,
eliberarea de canoanele proletcultiste se realizeazã
doar odatã cu aparitia în viata literarã hunedoreanã
a scriitorilor profesionisti. Prozatorul Radu
Ciobanu este de departe cel mai cunoscut scriitor
hunedorean, cãrtile sale impunând calitãti
profesionale ce-l situeazã la standardele nationale.
Poezie de calitate publicã Iv Martinovici, Dan
Constantinescu, Neculai Chiricã, fratii Ioan si
Eugen Evu, Valeriu Bârgãu si altii.
Desi lipsitã pânã în 1989 de o revistã de
culturã, literatura hunedoreanã se valorificã prin
importante aparitii în editurile din Capitalã si din
marile centre culturale din tarã.
Stefan NEMECSEK
http://www.bibliotecadeva.ro