Catedrala ortodoxa Ghelari

In Tara Padurenilor, la Ghelari, o biserica a trecut prin istorie ca un martir. Inainte de a creste maiestuos, pe un varf de munte, din sudoarea minerilor si tenacitatea suprafireasca a unui preot, biserica aceasta a fost doar un vis neobisnuit. La porunca lui Dumnezeu Insusi, a fost cladita pe cel mai inalt loc din sat, care s-a dovedit a fi o adevarata Golgota. Pentru ca biserica lor sa se nasca, iar apoi sa nu moara, minerii din Ghelari si-au ingropat la temeliile ei viata. Si inca mai au de dat

Biserica din vis

De la Castelul Corvinilor pe raul Cerna, prin padure, urca un drum parca spre nicaieri. Satele sunt ascunse de unduiri acoperite de codri: Muntii Poiana Rusca. Dupa vreo douazeci de minute de mers cu masina, orizontul se trage ca o cortina si ti se deschide in fata un platou taiat la stanga si dreapta de vai adanci, pe care sunt rasfirate case modeste, vopsite in culori pamantii. Sus, pe platou, se afla satul Ghelari, supranumit si "locul unde se naste fierul", pentru ca aici se scoate metalul din martuntaiele muntelui si se topeste, de aproape doua milenii. Un cuptor din secolul II dupa Hrist
os sta marturie si azi.
In centrul satului, pe o capatana de piatra, domina, ca o imparateasa a lumii, o biserica alba, cu doua turnuri care o leaga de cer. Poalele ii sunt marginite de o dantelarie de case si de gradini.
"Catedrala" din Ghelari, cum i se spune datorita marimii sale, este fala Tarii Padurenilor. Inalta de 47 de metri si lunga tot pe atat, primeste in pantecul sau pana la o mie de suflete, adica aproape toata suflarea ortodoxa din sat. Dar nu doar pentru dimensiunile sale, ci mai ales pentru istoria ei, aceasta biserica este sufletul padurenilor. Toata existenta ei este presarata cu evenimente neobisnuite, unele dramatice, altele fericite. Pentru salvarea de la prabusire a lacasului s-au caznit trei generatii de ghelari.
Curtea care o imprejmuieste este in ton cu biserica: larga, terasata, pavata cu marmura, marginita de pomi carora toamna le-a dat foc si de stalpi purtatori de felinare, impodobita cu vase monumentale din piatra si o fantana arteziana pe care este un basorelief cu Cina cea de taina. Parca ai fi in curtea unui palat princiar, si nu in ograda unei biserici de tara din varf de deal. Pe fatada bisericii, o icoana a Judecatii de apoi realizata in mozaic straluceste ametitor in lumina limpede de toamna.
Inauntru, acelasi lux de ctitorie domneasca. Pictura murala de-o frumusete rara, cu chipuri de sfinti care isi "intorc" privirea dupa tine, oricum te-ai misca. Balcoane generoase, cu arcade brancovenesti. Candelabru somptuos, suflat cu aur, ca si amvonul si tronul arhieresc. Catapeteasma migalos sculptata si trasa in foita de aur, care, sub soarele de amiaza ce patrunde prin ferestrele largi, pare acoperita de-un foc care nu arde. Pardoseala din marmura sclipeste de curatenie. Din difuzoare ascunse dupa coloane de marmura se aud vechi cantece bizantine. O atmosfera care te obliga sa vorbesti in soapta, sa umbli fara zgomot si sa te rogi in gand, ca sa coboare sfintii si ingerii de pe pereti. Nici urma de aerul imbacsit pe care l-am respirat in atatea biserici satesti. Nimic nepotrivit sau urat. Cativa sateni, imbracati cu hainele lor cele mai bune, asteapta cuminti, asezati pe scaune si cu ochii pe catapeteasma, sa vina parintele paroh Vasile Vlad. "E la o inmormantare, dar nu mai intarzie mult si vine sa spovedeasca si sa slujeasca vecernia" - ma asigura o batranica imbrobodita cu un sal mare, negru. Chiar la intrare, in dreapta, este mormantul ctitorului, parintele Florea Nerva (n. 1906 - d. 1990) - o legenda scumpa a padurenilor.

Glasul lui Dumnezeu

Profesor de Morala la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Arad, parintele Vasile Vlad vorbeste cu drag si recunostinta despre parintele Florea, intemeietorul bisericii din Ghelari.

L-a cunoscut in anii '80, l-a inteles si ii duce mai departe misiunea. Pentru parintele Vasile, povestea bisericii din Ghelari nu este istorie, ci un prezent continuu, pe alocuri dureros.
In 1927, student fiind, parintele Florea a avut o revelatie cu ochii deschisi, in vreme ce se odihnea pe o banca din parcul Facultatii de Teologie din Sibiu. Un glas din afara sa si a lumii i-a spus: "Unde te duci, sa zidesti o biserica mareata!". S-a cutremurat, insa n-a inteles exact ce are de facut. Nu peste multa vreme, i s-a aratat in vis o biserica foarte mare, cum nu mai vazuse pana atunci, prin care o mana divina l-a purtat ca sa o cunoasca in cele mai mici detalii. Biserica i-a aparut de mai multe ori in somn, pana cand parintele Florea a cerut duhovnicului sau talcuirea visului si acesta i l-a deslusit: trebuia sa ia si sa poarte crucea construirii acestui sfant lacas de la Ghelari.
In anul 1938, parintele Florea a fost numit paroh la Ghelari, in locul unui alt mare preot misionar, Gheorghe Hencea, care a ramas in analele Bisericii Ortodoxe Romane si ca intemeietor de parohii in SUA. Parintele Gheorghe murise, iar satul avea nevoie de un nou pastor.

Vechea biserica din piatra a Ghelariului, un monument de arta bisericeasca, ridicat in 1770, devenise neincapatoare. Asupra acestei bisericute - cu icoane nestemate, pictate in stil naiv -, care apartine astazi unui schit de maici, trebuie sa zabovim doar cat sa aflati ca si ea a fost rod al unei interventii divine. La 1730, imparatul austro-ungar le-a confiscat ortodocsilor din Ghelari biserica si le-a dat-o greco-catolicilor, zicandu-si ca, fara biserica, ortodocsii vor trece la uniatie. Dar nici un ortodox nu si-a parasit credinta pana azi, iar putinii greco-catolici din sat au disparut cu timpul. Vreme de 40 de ani, preotii ortodocsi au slujit intr-o sura a unui satean, pana cand sotia grofului Gheorghe Berevoi din Govajdia s-a imbolnavit de cancer. Berevoi, care era calvin, i-a rugat pe preotii din Ghelari sa-i faca Sfantul Maslu sotiei sale. De ce a crezut groful ca numai preotii ortodocsi o pot ajuta, nu se stie, dar, pentru credinta sa, Domnul S-a milostivit si femeia s-a insanatosit in chip minunat. Imediat, intreaga familie Berevoi, care era protestanta, s-a botezat ortodox si a construit la Ghelari o biserica inchinata Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil.

Sapte la suta din leafa pentru biserica

Dupa un veac si jumatate de la minune, in septembrie 1939, parintele Florea Nerva sfintea piatra de temelie a unei noi biserici, langa aceea istorica, a lui Berevoi. Nici el nu credea ca va fi atat de greu si ca lucrarea va dura 34 de ani. Curand, a inceput sa cunoasca atatea piedici si necazuri, ca a exclamat: "Nu degeaba Ghelariul e la fel de inalt ca Golgota, ca si aici trebuie jertfa mare!". De la inceput, parintele Florea a fost si arhitectul, si dirigintele de santier. Cand era intrebat de ce face asa si nu asa, raspundea invariabil, cu seriozitatea sa binecunoscuta: "Asa am primit porunca de la Dumnezeu". Si nimeni nu indraznea sa-l supere mai mult.

Desi toti minerii din Ghelari au consimtit sa dea 7% din salariu pentru biserica, banii tot nu ajungeau pentru ca visul sa devina realitate. Atunci, oamenii au organizat un cor de femei si barbati, care, impreuna cu fanfara Ghelariului, a facut un tur pe la marile intreprinderi din tara, unde au dat spectacole si au strans bani. Cu toate greutatile razboiului, ghelarenii au reusit, pana in anul 1945, sa inalte zidurile bisericii - groase de peste un metru - cam de-un stat de om deasupra pamantului. Si-apoi au lasat-o asa, pentru ca parintele Florea a fost arestat, sub invinuire politica, dar in fapt, pentru ca era un preot prea vrednic pentru vederile comuniste, de care lumea asculta neclintit. Cand l-au ridicat securistii, Dumnezeu n-a lasat sa fie umilit, si catusele nu i s-au inchis preotului pe maini. Dupa vreun an de ancheta, parintele a fost eliberat, pentru ca nu i s-a putut fabrica nici o vinovatie si, in plus, era prea iubit de "clasa muncitoare", de minerii padureni. Insa nu i s-a mai dat voie sa continue biserica. Dar parintele Florea n-avea stare si a inaltat alte biserici, in satele de pe langa Ghelari, la Plopu, Poienita Voinii si Ruda.
"Avea vocatie de constructor, dar tot pe atat era daruit de Dumnezeu si cu harul rugaciunii. Era un duhovnic si un slujitor neintrecut. Oamenii nu vedeau in el un maistru de santier, ci un trimis al Domnului, cu puterea Caruia muta si muntii din loc. Si astazi credinciosii spun: parintele Florea zicea asa, parintele Florea facea asa... E un reper pentru noi toti", spune pr. Vasile Vlad.

Munca de Sisif

Abia dupa zece ani, in 1955, lucrarile au fost reluate. "Parintele Nerva Florea a reusit sa obtina bunavointa sefilor comunisti de la judet si de la Bucuresti zicand: "Ridicam o biserica in varf de munte, nu e in calea nimanui, nu o vede nimeni, dar la o adica puteti spune ca respectati drepturile religioase, ca si asa ne acuza cei de la Europa Libera.

Pe de alta parte, minerii sunt o clasa sociala greu de stapanit, vor avea o identitate spirituala, religioasa si sociala, si vor fi linistiti in jurul bisericii. Lasati-ne s-o terminam!". Si nu numai ca l-au lasat, dar de unde pana atunci ii confiscau materialele si il prigoneau, acum l-au si ajutat, prin marile combinate care i-au dat ciment, fier si ce a mai trebuit" - povesteste pr. Vasile Vlad.
Efortul de a aduce cimentul, caramida, fierul si toate celelalte pana la Ghelari era urias. Nu exista soseaua care leaga astazi satul de orasul Hunedoara, iar materialele veneau cu mocanita pana la Retisoara, de acolo erau trase in mina, pe un plan inclinat, si transportate cu vagonetii prin galerii, apoi cu un funicular construit special, pana aproape de biserica, de unde le luau carele cu boi, sa le aduca pe santier. Asa incat, fiecare sac de ciment era incarcat si descarcat de cateva ori, pana sa ajunga in trupul nesatios al "catedralei". Ceea ce lua timp.
Biserica a fost gata abia in anul Domnului 1973, inclusiv minunata pictura murala, facuta de maestrul bucurestean Constantin Nitulescu si de patru ucenici ai sai, timp de sapte ani. In noiembrie 1973, lacasul a fost si sfintit.

Muntele vrea sa inghita biserica

Bucuria parintelui Florea si a satenilor a fost scurta, insa, pentru ca dupa cutremurul din 4 martie 1977, in peretii bisericii au aparut peste noapte puzderie de fisuri, ca o plasa de paianjen. Si cresteau in fiecare zi. La o cercetare atenta s-a dovedit ca abatajele abandonate in adancul muntelui nu fusesera umplute cu steril, asa cum trebuia, si cutremurul declansase o cascada de surpari de teren. "Exploatarea miniera face sa dispara panza freatica, iar aceasta duce la transformarea pietrei din roca tare in calcar sfaramicios, care se prabuseste daca e sapat pe dedesubt", explica parintele Vasile Vlad.

Biserica si satul stateau pe un musuroi de creta, gaurit de la un capat la altul. N-a trecut mult si jumatate de biserica, chiar unde se afla altarul, s-a scufundat vreun metru, rupand cladirea in doua. Odata cu biserica, s-au afundat in pamant si 130 de case din sat. Diagnosticul specialistilor a fost coplesitor: trebuia consolidat tot muntele, pentru a fi oprita scufundarea, apoi intarita biserica. Era mai greu si mai scump decat daca ar fi daramat lacasul si l-ar fi construit din nou. Specialistii au recomandat sa nu se mai slujeasca in biserica, pentru ca era pericolul ca aceasta sa cada peste credinciosi. Insa parintele Florea n-a tinut seama, ca doar se afla in casa Domnului. A continuat sa tina sfanta liturghie acolo si sa caute solutii pentru reparatie.
Oamenii erau nervosi, crezand ca regimul comunist a pus la cale distrugerea bisericii din Ghelari, si s-au hotarat s-o apere cu viata lor.

"In sat mai era un scenariu, ca, de cate ori nu reuseau sa depaseasca planul, minerii veneau "la moara", adica intr-un abataj sub biserica, unde s-ar fi gasit mai mult minereu de fier, si scoteau de acolo. Dar nu cred ca era adevarat. Oricum, mina a fost de acord sa suporte consolidarea terenului si a bisericii".
Sute de tone de ciment au fost injectate in pamant, pana cand surparile s-au oprit. Dar alte doua evenimente neasteptate au oprit lucrarile la biserica: revolutia din '89 si moartea parintelui Florea, in '90. In sat au venit cativa preoti, unul dupa altul, ca sa aiba de unde pleca. In 1993, a fost numit paroh parintele Vasile Vlad, dar nici sfintia sa n-a reusit sa faca nimic zece ani. "Eram intr-un cerc vicios: pentru a obtine bani de la sponsori aveam nevoie de o expertiza tehnica, iar pentru a face expertiza ne trebuia 300 de milioane de lei, pe care nu-i aveam".
Din contributiile enoriasilor, abia erau achitate cheltuielile curente ale parohiei, caci bantuie si pe aici saracia. In ultimele doua decenii, din sapte mii de locuitori au mai ramas in Ghelari mai putin de un sfert. Grosul, moldoveni si olteni, veniti sa scurme muntele dupa fier, s-au intors in satele de bastina odata cu fiecare mina inchisa, iar o alta parte au plecat prin tari straine, sa castige o paine.

30 de teologi crescuti langa "catedrala" din Ghelari

In 2003, a aparut o ordonanta de guvern prin care se aproba un program de investitii pentru refacerea bisericii.

Banii, 20 de miliarde de lei vechi, au fost deblocati dupa doi ani. Biserica a fost prinsa intr-un corset de fier-beton, iar zidurile, prin care puteai scoate mana afara, au fost refacute. Anul acesta a fost terminata si restaurarea picturii murale.
Acum, toti localnicii din Ghelari se uita la biserica lor ca la soarele de pe cer. E dovada credintei lor. O alta este aceea ca, numai din '90 incoace, satul acesta a dat 30 de teologi, intre care sase preoti si doi ieromonahi. Se aduna toti, impreuna cu familiile, o data pe an, de hramul "catedralei" lor, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, si marturisesc ca n-au bucurie mai mare. In ce-l priveste pe parintele Vasile Vlad, el nu are alta asteptare decat sa implineasca pana la capat visul parintelui Florea, care voia sa imbrace biserica in icoane din mozaic, iar in jurul ei sa ridice sapte fantani arteziene. Si mai nazuieste parintele Vasile ceva: sa organizeze intr-una dintre cladirile parohiei un muzeu al Tarii Padurenilor si o universitate de vara. Pe langa atatea minuni petrecute aici, aceste ambitii chiar par in puterea omului.

Arsenie Boca a fost sfetnicul parintelui Florea

Parintele Florea Nerva si ieromonahul Arsenie Boca au fost prieteni.

Se intalneau des si aveau evlavie unul la celalalt, dupa cum ne incredinteaza pr. Vasile Vlad. "Cat a fost duhovnic la manastirea Prislop, parintele Arsenie l-a ajutat mult, cu sfatul si rugaciunea, pe parintele Florea, in marea sa lucrare de aici. De altfel, daca apuci sa cunosti aceasta biserica si il cunosti si pe parintele Arsenie, ii simti duhul."
Parintele Vasile l-a intalnit pe marele Arsenie Boca in trup, doar dupa ce-a murit. Auzise despre cel supranumit Sfantul Ardealului, dar nu ajunsese la el. Candva, la un botez, cineva i-a promis ca-i va deschide usa la parintele Arsenie. Dupa un an, in miez de noapte, acel barbat l-a trezit sa-l anunte ca parintele Arsenie a trecut la cele vesnice si ca mai are o sansa sa-l vada, inainte de a fi inmormantat. A mers si l-a privegheat: "Avea un chip senin si o prezenta de copil. Iti venea sa-l iei in brate, ca pe cineva drag. Nu simteai ca esti in fata unui cadavru. I-am sarutat mana si m-am cutremurat, caci parea a unui om viu".
Desi avea probleme serioase cu coloana vertebrala, pr. Vasile a dus sicriul la groapa. Si dupa aceea nu l-a mai durut niciodata spatele. De atunci, nu a lipsit nici un an de la parastasul care se face anual, in luna noiembrie, la manastirea Prislop, pentru parintele Arsenie. Pronia a facut ca apoi parintele Vasile sa fie, timp de trei ani, profesor la seminarul monahal de la Prislop. In acea perioada, se inchina si se ruga la mormantul parintelui Arsenie de trei ori pe saptamana. "Asa am ajuns sa-l cunosc cat de cat, in duh. Desi parintele e greu de cuprins. I-am citit cartile si m-am rugat lui si prin asta am devenit foarte apropiati. E suficient sa-mi ridic gandul la el si il simt cu mine, iar asta ma intareste foarte mult".

sursa: http://www.formula-as.ro/2009/894/spiritualitate-39/calvarul-bisericii-de-la-ghelari-11849

Sfârşit de septembrie 1989. Şeful de post dă alarma. În scurt timp urmează să sosească o delegaţie de la Bucureşti. Mai multe maşini negre ajung la bi­serica din Ghelari. Din ele coboară câţiva bărbaţi. Îi întâmpină părintele Nerva Florea, care le arată ce s-a făcut din banii primiţi prin decret prezidenţial. Pe preot îl însoţeşte Horia Gherghina. La 20 de ani distanţă, el îşi aminteşte despre acea zi în care a auzit din gura unui securist cuvinte ce credea că nu se vor putea rosti vreodată.

În septembrie 1989, Horia Gher­ghina făcea parte deja de trei ani din "echipa" angajată de părintele Nerva Florea să lucreze la restaurarea bi­sericii din Ghelari. Preotul începuse construcţia acestui monument în 1939. Zona era una minieră, iar în 1977, la 12 iunie, au fost introduse în adâncuri 9 tone de dinamită. Aşa se lucra atunci, prin dinamitare.

"Sub biserică s-a făcut un hău de vreo 350 de metri. Câteva straturi au căzut, cu abataje cu tot. Din fericire, nu a fost un accident cu victime, dar biserica a fost grav avariată, i-au crăpat pereţii", povesteşte Horia Gherghina. Atunci, părintele Florea a dat în judecată mina. Şi-a angajat avocat de la Bu­cureşti şi a început o altă luptă, acum pentru salvarea impunătorului monument, afectat în proporţie de 100%. Biserica are în jur de 40 de metri înălţime şi cam 750 de metri pătraţi.


ÎN VIZITĂ LA TEOCTIST
"Cei de la Ministerul Minelor l-au oprit. Cineva i-a spus şi lui Ceauşescu despre întâmplare. Eu am ajuns la Ghelari în 1986. Îl cunoşteam pe părintele Florea, făcusem deja patru statui ale apostolilor. Sătul de prea multe şicane de la fostul meu loc de muncă, am decis să merg să lucrez la restaurarea bisericii.

Am devenit angajat al unei antreprize, prin Episcopie. Aşa a început drumul meu alături de un preot, pe care eu îl consider un sfânt. Părintele Nerva Florea încerca din răsputeri să convingă autorităţile să dea bani pentru restaurarea bisericii avariate. Primea foarte multe donaţii. Avea o putere mare de convingere. Pe lângă enoriaşi, îi trimiteau şi alţii bani. Ţin minte că primea de la câţiva oameni din Bucureşti, care îi dădeau diverse sume, în nume personal. Unul era sigur un înalt demnitar, pentru că îmi aduc aminte că am mers cu părintele la el acasă, într-o vilă pe Dorobanţi. Având nevoie de fonduri, cu doar puţine telefoane date la Bucureşti, în primăvara lui 1987 am mers în Capitală.

A fost o vizită la Teoctist, dar şi la încă trei miniştri. Părintele Nerva Florea primise de la Patriarh permisiu­nea să poarte hlamidă albă. Îi pupau mâi­nile oamenii prin Bucureşti, cre­zând că e Teoctist. Ţin minte că în­tâl­ni­rea dintre ei a fost una foarte emo­ţio­nantă. Părintele a vrut să-i sărute dreapta şi Patriarhul l-a oprit: «Nu, eu îţi sărut dreapta, părinte!». S-au îm­bră­ţişat şi s-au sărutat pe obraji. Vizita a fost foarte rodnică. Teoctist i-a dat 150.000 de lei. Am ajuns şi la Ministe­rul Minelor, apoi la Departamentul Cultelor şi în final la preşedintele CSP, Radu Bălan", îşi aminteşte Horia Gher­ghina.

"CEAUŞESCU A DAT BANII!"
De la mină i s-a spus preotului Ner­va Florea că "tovarăşul preşedinte ştie de greşeala făcută cu dinamitarea din 1977". Apoi, s-a întâmplat ceva: prin decret prezidenţial, Nicolae Ceau­şescu a semnat alocarea sumei de 5.211.468 de lei pentru consolidarea monumentului istoric, evitând să scrie că este vorba despre o biserică. "Cred că aşa a ocolit să dea rău în faţa eşalonului al doilea al partidului. Am avut foarte multe discuţii cu părintele legate de Ceauşescu. Mereu îi spu­neam că preşedintele face greşeli. Îmi răspundea: «Nu ştii! Eu ştiu. Ceau­şes­cu este unul dintre marii români!».

Aceste vorbe veneau de la un om care fusese ţărănist şi îşi petrecuse cam nouă luni din viaţă în închisoare, la Aiud şi Jilava. Tot timpul preciza că răi au fost comuniştii din anii '50", îşi aminteşte Horia Gherghina. Pentru că sumele nu au venit imediat, lucrările s-au executat pe banii bisericii. Toată lumea din zonă a aflat că Nicolae Ceau­şescu a dat fonduri pentru biseri­ca din Ghelari.

Oamenii au început să ajute şi mai mult. "«Încă un camion de marmură», «Încă un camion de fier», aşa ziceau directorii de întreprinderi din zonă. Toţi au sărit să ne ajute. Părintele impunea respect. Nu făcea niciodată anticameră. Ieşeau directorii să îl întâmpine. De pildă, cumpăram cinci cocoaşe de ciment, iar directorul ne mai dădea două, gratis. Ţin minte că am comandat 140 tone de fier, iar directorul Sabin Faur de la Combinatul din Hunedoara ne-a mai suplimentat 5,2 tone faţă de co­manda respectivă.

Să nu vă poves­tesc ce a fost şi când am mers în combinat. Părintele - în sutană, în lami­nor. Avea peste 80 de ani, peste 1,80 m şi o cata­ractă, motiv pentru care trebuia să avem grijă pe unde merge, să nu se împiedice. Călca peste fiare, iar mun­ci­torii se opriseră din lucru şi rosteau «Săru' mâna, părinte!»", reme­morează Horia Gherghina. Din banii primiţi prin decret prezidenţial s-au decontat trei tranşe până în decembrie 1989, prima de 163.000 de lei, a doua - 416.000, a treia - 95.000 de lei. Apoi a venit iarna şi 1990, iar ultimii bani de­contaţi - 1.636.000 de lei.


VIZITE ŞI LUCRĂRI
La data de 28 aprilie 1987, la biserica din Ghelari a venit o delegaţie de la Geneva. Printre oaspeţi - Daniel Ciobotea. Şi activiştii de partid îl vizi­tau pe părintele Florea. "Se spovedeau şi se împărtăşeau. Activiştii veneau, de obicei, seara. Cei mai mici, din eşa­loanele al doilea şi al treilea, chiar participau la slujbe. De Paşti făceau şi ei înconjurul bisericii. Era unul mai tâmpit, secretar de partid la mină. Ace­la îşi nota numerele de la ma­şinile celor care veneau la bise­rică", adaugă Gherghina. Şi văduva lui Petru Groza a mers la Ghelari să-l viziteze pe preotul Nerva Florea.

Între timp, la biseri­că se lucra de zor. "La biserică erau şase angajaţi cu carte de muncă. Acestora li se adăugau zilerii din sat, care câştigau până în 150 de lei, plus masa. Erau şi muncitorii care făceau foraje, iar ei luau şi 200 de lei pe zi. Apoi a venit şi grupul de artişti. Pe de altă parte, directorii trimiteau muncitori pentru diverse lucrări. Aceştia încercau să fie şmecheri. Ei erau pontaţi, dar cereau şi nişte sume mari pentru ceea ce făceau la bise­rică. Marele arhitect Dinu Moraru a făcut proiectul. Gândiţi-vă că băgam frete, care erau formate din şase bare de fier, sudate, lungi de 30 de metri, apoi se injecta lapte de ciment. Am adus şi o foreză rusească. A făcut unul 35 de metri în opt ore. Trebuiau făcute găuri şi se injecta ciment. A crăpat stânca şi se lăsa la loc, se aranja, iar acolo trebuia injectat. De exemplu, la turnul din dreapta au căzut 63 de centimetri", explică Horia Gher­ghina.

"L-AŢI PICTA PE CEAUŞESCU?!"
Viaţa şi-a urmat cursul ei firesc. Părintele Florea visa ca pe lângă bise­ri­că să mai ridice şi 44 de chilii, un mu­zeu, o bibliotecă, un centru ecumenic. Voia apoi să poleiască biserica cu aur. Apoi, într-o sâmbătă de sfâr­şit de septembrie 1989 s-a întâm­plat ceva. "L-am văzut pe şeful de post, Io­vă­nescu, că vine foarte agitat la părintele Florea. I-a spus gâfâind: «Părinte, vine o delegaţie de securişti de la Bu­cu­reşti. Sunt mari!». A început agi­taţia. Nu ştiam ce să le pregătim. Cu plă­cintele poale în brâu şi cu vinul făcut la biserică nu puteam da greş.

Pe la ora 16:00 a apărut prima maşină. Nu ştiu nici astăzi de ce i-am reţinut nu­mărul - 4-HD-1171. Câteva luni mai târziu, la 22 decembrie 1989, la ora 16:45, aceeaşi maşină, având acelaşi şofer, transporta revoluţio­na­rii în Hu­nedoara. Au apărut apoi alte autotu­ris­me, toate negre, din care au coborât undeva la opt-zece persoane. Nu şi-au declinat identitatea. Au dorit să vizi­teze biserica, iar părintele Florea i-a condus, le-a explicat despre mersul lucrărilor, despre ce mai dorea să facă. Unul singur punea întrebări, dar scurte şi la obiect.

În biserică ne-a în­soţit şi şeful de post. Stătea ţeapăn, cu chipiul pe cap. Îi tot făceam semn să îl dea jos. «N-am voie cu ăştia de faţă, că îmi fac raport!», îmi tot şoptea, agitat, Iovănescu. Îmi venea să râd, pentru că mi-l aminteam cum îşi dezvelea de repede capul când intra, de obicei, în biserică. Acum nu mai voia. După ce au văzut biserica, vizitatorii au rămas la masă. Aveam o sală frumoasă, cu mobilier de stejar, iar pe pereţi pictaţi toţi sfinţii, patriarhii şi episcopii de vază. Nici azi nu înţeleg cum de au ajuns acei securişti la Ghelari. Poate că fuseseră în control pe undeva şi au venit să viziteze şi biserica sau mă gândesc că, fiind vorba despre aşa de mulţi bani daţi prin decret pre­zi­denţial, voiau să vadă ce se alege de ei.

Între oaspeţi era unul care se vedea clar că e şeful. Era un bărbat pre­zen­tabil, avea cam 45 de ani, cu ochi de cu­loarea oţelului, înalt cam de 1,85 de me­tri, rafinat. Pot să îl desenez şi acum. La un moment dat îl aud pe pă­rintele Nerva Florea că îi spune: «Poa­te apucaţi să îl vedeţi pe domnul pre­şe­dinte. Am avea rugămintea să îi spu­neţi că noi vrem să îi cerem per­mi­siunea să îl pictăm în biserică. Avem două locuri libere pentru dumnealui».

Şeful l-a întrebat doar cine ar urma să facă picturile. «Domnul Ho­ria», a răspuns preotul. S-a întors că­tre mine şi mi-a zis: «Vrei să îi pictezi?». I-am răspuns că da, pentru că eu cred că toţi conducătorii de ţară sunt aleşii Domnului pentru popoa­re­le lor. A răspuns simplu: «Părinte, nu vă mai chinuiţi, pentru că n-o să mai fie mult!». Pur şi simplu n-am mai ţinut minte decât acele vorbe din tot ceea ce s-a discutat acolo. I-am povestit apoi şi soţiei mele. Am rămas până pe la ora 20:00 la biserică şi apoi s-au suit în aceleaşi maşini şi duşi au fost", încheie Horia Gherghina. Acesta locuieşte şi astăzi la Hunedoara, iar în prezent lucrează la Primărie. Părintele Nerva Florea a plecat la Dumnezeu la data de 19 iunie 1990. Este înmormântat la biserica din Ghelari.

http://1989.jurnalul.ro/stire-special/securistul-a-zis-parinte-nu-l-pictati-pe-ceausescu-ca-nu-mai-sta-mult-520541.html